Cum a fost "Viața prin celălalt"

Selecție din conferințele cu tema

Viața prin celălalt 

susținute de Protosinghelul Iustin Miron și Ieromonahul Pantelimon
Șușnea de la Mânăstirea Oașa

la Filarmonica de Stat din Arad și la Filarmonica Banatul din
Timișoara

în 10 și 11 decembrie 2013

Părintele Pantelimon:

Bine v-am găsit. Am revenit cu bucurie în Timișoara. Prin acest scurt filmuleț am dorit să vă purtăm întâi și pe dumneavoastră încă o dată pe la Oașa, să vă introducem în lumea noastră, și în cea înconjurătoare, și în sufletul nostru. Pentru că tot ceea ce s-a văzut în prezentare este, mai degrabă, un autoportret al mânăstirii, al sufletului mânăstirii, care este mult mai amplu decât ceea ce pot spune cuvintele.

Ne aflăm în perioada postului, ne aflăm în perioada unui post de bucurie, un post al bucuriei, pentru că se prăznuiește la sfârșitul acestui post venirea lui Hristos în lume. Noi, ca și români, avem un mod cu totul și cu totul propriu de a întâmpina această sărbătoare, acest praznic și, cum vă ziceam, postul, ca și nevoință, nici nu mai este sesizat în virtutea bucuriei pe care noi o retrăim. De aceea și colinzile noastre atât de frumoase și atât de multe arată acest mod propriu al nostru de a petrece postul în bucurie.

Domnul Hristos a venit în lume ca să Se reveleze pe Sine ca Dumnezeu, dar și ca să ne reveleze nouă ce înseamnă să fii om. Pentru că oamenii nu mai știau care este măsura umanității, nu mai înțelegeau măsura umanului. N-au deformat numai imaginea lui Dumnezeu în conștiința lor, ci au deformat și umanul. Și Domnul Hristos vine să ne descopere și să-l recupereze și pe om. Noi, de multe ori, vorbim despre un Dumnezeu al oamenilor și prea puțin ne gândim că, de fapt, Domnul Hristos, Dumnezeu este mai mult decât un Dumnezeu al oamenilor, este un Dumnezeu pentru oameni. (Timișoara)

Oamenii tot timpul au avut tendința să deformeze imaginea lui Dumnezeu. De ce? Pentru că Dumnezeu este modelul și atunci oamenii care n-au fost dispuși să se lepede de sine pentru a-I urma lui

Hristos, nu s-au transformat ei după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ci au încercat să-L transforme pe Dumnezeu, să-L deformeze pe Dumnezeu după chipul și asemănarea lor, asemănarea omului. Și atunci au încercat să deformeze imaginea lui Dumnezeu și să impună imaginea lui Dumnezeu ca un stăpân, ca un autocrat, ca un despot. De ce? Pentru ca prin aceasta să-și legitimeze propria atitudine de stăpânire asupra celorlalți. Dacă noi Îl avem pe Dumnezeu ca model și Îl transformăm pe Dumnezeu într-un stăpân autoritar, un Dumnezeu al oamenilor, Căruia oamenii trebuie să I Se supună fără nici un fel de crâcnire. Or, Dumnezeu nu este așa, nu este doar Stăpân. Domnul Hristos a venit și S-a prezentat pe Sine și a vorbit despre Dumnezeu ca despre un Tată, și nu un Dumnezeu doar al oamenilor, Căruia oamenii trebuie să I Se subordoneze, ci a venit și L-a revelat pe Dumnezeu Cel pentru oameni, Cel în favoarea oamenilor, cum a zis Domnul Hristos: N-am venit acum să judec lumea, am venit să mântuiesc lumea. Și aceasta este, ca să spunem așa, chipul după care și noi trebuie să ne transformăm, să începem și noi să fim oameni pentru oameni.

Noi, în egoismul nostru, am fi în stare să ne angajăm chiar și în viața spirituală de unii singuri, fără să ne pese de cei de lângă noi, cumva noi să ne mântuim și ceilalți… Dumnezeu să le ajute. Or, nu acesta este chipul nostru, nu acesta este omul. Noi suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu este Treime în comuniune, nu este un Dumnezeu singur, nu este Dumnezeu cum Îl gândesc alte religii – musulmanii, evreii – Dumnezeu care înainte de a crea lumea a fost singur. Dumnezeu care a fost singur nu poate să fie un Dumnezeu al iubirii, pentru că iubirea este o virtute de relație, nu este o virtute în sine. Nu poți să iubești, poți doar să iubești pe cineva. Și acesta este chipul nostru și aceasta este ceea ce ne revelează întregul Nou Testament – Dumnezeu al oamenilor. (Arad)

Vedem și din Evanghelie că Domnul Hristos pune egalitate între prima poruncă, aceea de a-I sluji lui Dumnezeu, și porunca de a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuți. Deci, El, ca Dumnezeu, n-a impus un primat. (Timișoara) În toate pericopele evanghelice care sunt rânduite să se citească în duminicile din această perioadă a postului, se face, indirect, referire la aceasta. Dumnezeu pune pe aceeași poziție porunca iubirii de Dumnezeu cu porunca iubirii aproapelui. Nu zice că iubirea de Dumnezeu este mai presus de toate și după aceea urmează iubirea de aproapele, pentru că această distincție ar susține multe conflicte între oameni. De aceea au apărut multe conflicte religioase, pentru că s-a ierarhizat, s-a separat iubirea de Dumnezeu de iubirea de aproapele. Or, Domnul Hristos le pune pe aceeași poziție, zice că sunt la fel de importante. Domnul Hristos se definește pe Sine, cum vă ziceam, ca Tată, ca Tată al nostru, nu ca Stăpân al nostru și Domnul Hristos spală picioarele ucenicilor, își curăță ucenicii. Acesta este, cum vă ziceam, chipul după care și noi trebuie să ne modelăm.

În ziua de astăzi vedem că este foarte multă indiferență și foarte multă singurătate. Sunt foarte mulți oameni care nu iubesc și sunt foarte mulți oameni care nu sunt iubiți și care nu se simt iubiți, pentru că sunt ceilalți care nu-i iubesc. Și această lipsă de iubire între oameni este ca un întuneric, ca un întuneric care cuprinde lumea. Or, Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este lumină și iubirea este lumină. Dacă ieși din sfera iubirii, ieși din sfera luminii, adică a sensului. În afara iubirii nimic din lumea aceasta nu mai are sens. Or, cum vă ziceam, cu toții trebuie să ajungem la această stare de rai. Ce înseamnă starea de rai? Raiul înseamnă să fii ca Dumnezeu. Iadul înseamnă să nu fii ca Dumnezeu, adică să nu fii iubitor de oameni.

Ați citit cu toții în Evanghelie ceea ce spune Domnul Hristos despre a doua venire, când va judeca lumea și criteriile după care va judeca, adică cei care vor fi făcut ceva pentru acești prea mici frați ai lui Hristos se vor mântui și cei care nu vor fi făcut nimic se vor osândi. Iadul nu va începe doar atuncea când trecem din viața aceasta. Iadul începe în momentul în care nu mai ești preocupat de cel de lângă tine, iadul începe în momentul în care te închizi sufletește, nu te mai deschizi, nu te mai dăruiești. Acela este iadul. Deci, la Judecată va fi o constatare tristă, nu va fi o condamnare, va fi o constatare tristă a celor care deja au ajuns în starea de iad, în starea de neputință de a se dărui și de a se dărui prin iubire. (Arad)

Vedem aceasta din pilda cu samarineanul milostiv în care Domnul Hristos vorbește despre cei care mergeau pe cale, adică pe calea credinței, preotul și levitul, cei consacrați a-I sluji lui Dumnezeu. Dar în calea aceasta a slujirii lui Dumnezeu treceau pe lângă suferința omului căzut. Și vedem că prin faptul că nu s-au interesat de omul căzut nu s-au întâlnit nici cu samarineanul milostiv, care era pe aceeași cale cu ei. Era sau în spatele lor, sau s-au intersectat cu el și nu l-au cunoscut. (Timișoara) De ce? Pentru că au fost indiferenți față de cel căzut. (Arad) Dar dacă s-au fi oprit lângă omul căzut între tâlhari, s-ar fi întâlnit și cu Samarineanul Milostiv, adică cu Dumnezeu.

Vorbim despre Dumnezeu ca despre Calea, Adevărul și Viața. Și iată că am pus tema conferinței Viața prin celălalt. Păi, cum viața prin celălalt, dacă Hristos este viața? Da, dar Hristos este în celălalt, Hristos este în aproapele tău. Și atunci, dacă aproapele tău este viața ta, nu te mai poți raporta oricum la el, nu te mai poți raporta cu neglijență la el, nu mai poți să-l desconsideri, nu mai poți să-l treci cu vederea, că el e viața ta și Hristos prin el ți Se comunică, prin aproapele tău. De ce? Pentru că, cum vă ziceam, Dumnezeu vrea să fim după chipul Lui. A nu fi după Dumnezeu, a nu fi ca Dumnezeu, milostiv și iubitor de oameni, înseamnă să fii în iad. Deci, Dumnezeu este Treime în comuniune și îi vrea și pe oameni să fie după chipul Lui, în comuniune unii cu alții. Și de aceea, cum am spus, Domnul Hristos prin toată Evanghelia ni-l pune în atenție pe aproapele nostru ca viața noastră.

Nouă, în mânăstire, ajutați cumva de cadrul mânăstirii, dar mai mult decât toate ajutați de limpezimea poruncilor lui Dumnezeu, pentru că în mânăstire există multă limpezime față de confuzia care pare că predomină în lume, ni se revelează chipul acesta al poruncilor lui Dumenzeu. Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor. Să știți că viața înseamnă și forță. Puterea de viață am putea să o comparăm și cu forța vitală. Este o forță. Și această putere vine de la Dumnezeu atunci când ești în comuniune cu aproapele. Din viața mânăstirii ceea ce putem spune este că mânăstirea este mult mai puternică, ca și comunitate, decât suma forțelor. Deci, forța mânăstirii nu stă în suma forțelor celor care o compun, adică adunarea lui cutare cu cutare, cu cutare, ci forța vine din unitate și din prezența lui Dumnezeu în mijlocul nostru. Adică zice că ce este bun și ce este frumos decât numai a locui frații împreună, că acolo unde este unire este și binecuvântarea lui Dumnezeu.

Deci, în unire este binecuvântare și din binecuvântarea aceasta vine putere, vine forță. Și această forță îți dă viață, această forță te întărește în lucrarea aceasta a comuniunii. Dacă te desprinzi din trupul obștii, dacă te desprinzi din trupul familiei spirituale, îți pierzi toată acea forță care era un adaos. Și atunci nu prea mai rămâne mare lucru.

Vă spuneam de forța pe care ți-o dă comuniunea și am putea vorbi și despre îmbogățirea pe care ți-o dă comuniunea. Când ești cu mai mulți în comuniune, trăiești prin fiecare, trăiești prin mai mulți și te îmbogățești cu modul lor de a trăi viața. Atunci te compui împreună cu ceilalți într-o suprapersoană sau, să zicem așa, într-o persoană compusă cu ceilalți și ești conectat la bucuria lor, ești conectat la viața lor, trăiești viața multiplicat prin ceilalți. (Timișoara)

Și atunci noi ne aflăm în această perioadă a pregătirii pentru Crăciun, această perioadă, iată, presărată de colinde, în care suntem chemați la întâlnirea cu strămoșii noștri, la refacerea comuniunii cu strămoșii noștri prin aceste colinde minunate. Este o perioadă de dăruire de daruri, dar în primul rând trebuie să fie o perioadă de dăruire de sine, de deschidere de sine.

Să știți că asta este cea mai mare minune pe care o putem face pentru cineva, nu să faci o minune, să-l vindeci de ceva, ci să fii pentru el, să te deschizi pentru el, să nu treacă o zi în care să nu faci ceva pentru a ușura viața cuiva din jurul tău, viața aproapelui tău. O zi în care nu te dăruiești, o zi care o petreci pentru tine însuți este o zi de iad. Abia când începi să te deschizi, când începi să te lepezi de idolul sinelui, când începi să te dezici de idolul sinelui și începi să-i slujești aproapelui și lui Dumnezeu prin aproapele, abia atunci începi să intri pe cale. Dacă Dumnezeu este pentru oameni și noi trebuie să fim pentru oameni. Și aceasta este ceea ce trebuie să fie preocuparea noastră dominantă: să iubim mai mult, să-i cuprindem pe mai mulți oameni în iubirea noastră, să fim lumină și sens pentru cei din jurul nostru, să le dăm nădejde.

Dacă începi să privești răul din celălalt, pentru că astăzi atât de mult suntem instigați, atât de mult ni se arată răul și prin mass media, ni se arată răul din celălalt, dacă începi să privești răul nu te mai poți opri. Te inspiră demonul și treci din răul superficial la răul mai profund, și vezi tot mai mult rău, și nu te mai poți opri, adică ajungi să vezi tot mai mult rău. Or, Domnul Hristos și Dumnezeu ne dă o poruncă fermă, porunca iubirii, o poruncă în care tu trebuie să-l privești pe celălalt prin credință. Nu trebuie să-l privești prin ochii demonului, care așa îl vede - rău, ci trebuie să-l privești prin ochii lui Dumnezeu, prin credință. Asta înseamnă o răstignire a privirii, o răstignire a minții, o spiritualizare a privirii. Să vezi ceea ce este bun în celălalt, să cauți ceea ce este frumos, ceea ce este pozitiv și atunci descoperi.

Și Dumnezeu ne-a dat niște porunci. Ce porunci ne-a dat Dumnezeu? Zice: Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul. Și zice: Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima. Nu a zis învățați de la Mine că am postit 40 de zile în pustie, nu a zis învățați de la Mine că fac minuni, a zis: Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima. Blândețea și smerenia sunt virtuți de relație, ca și iubirea. Nu sunt virtuți în sine, cum e, hai să zicem, postul. Postul, să zicem, poate fi privit ca o virtute în sine, cu toate că nici acesta nu este în sine, că scopul nu este doar de a te abține de la niște mâncăruri, ci scopul postului este de a limita egoismul sau preocuparea exclusivă de sine. Pentru că noi nu putem să iubim pe ceilalți deoarece capacitatea noastră iubitoare este confiscată de sinele propriu, este îndreptată spre sine. Ca să poți să iubești pe cel de lângă tine trebuie să te scoți pe sine din centrul iubirii, să te excluzi, să te lepezi de sine. Atunci te poți deschide către celălalt. Deci, acesta este postul. Domnul Hristos aceasta ne învață – blândețea. Blândețea nu poate fi decât în raport cu aproapele. Smerenia – nu există smerenie în sine, te smerești în raport cu celălalt ș.a.m.d. Și iubirea, la fel. Deci, iată, cum vă ziceam, nu se poate să înaintezi în viața duhovnicească, în viața spirituală, în sine și de sine, doar împreună cu ceilalți. (Arad) 

Părintele Iustin:

Vă spun și eu bine v-am găsit. Dacă e să o iau pe urmele părintelui Pantelimon, pe urmele pașilor străbătuți prin cuvinte în această seară, vreau să vă spun că și eu am venit cu multă bucurie aici și cred că bucuria Părintelui Teofil este motorul bucuriei noastre și poate și al multora dintre dumneavoastră. Și sunt convins că nu poate să nu fie de față.

Aș vrea să mai adaug și eu aici la bucurie. Odată, să facem o distincție clară între bucurie și plăcere, că se confundă de multe ori. Bucuria este din suflet, se realizează la nivelul sufletului, iar plăcerea la nivelul trupului. Bucuria presupune un suflet plin, un suflet împlinit, un suflet care dă în afară cumva, este orientat spre afară. Iar plăcerea presupune un suflet gol care așteaptă să fie umplut, un suflet gol orientat către simțuri. Sau am mai putea spune și faptul că plăcerea este distracție și bucuria este creație. Părintele Teofil era un om foarte bucuros pentru că era foarte împlinit, era plin. Această împlinire s-a realizat prin lucrare, nu s-a realizat prin așteptare, numai prin dorință, ci prin săvârșirea virtuțiilor în Hristos. Deci, bucuria este o chestiune de creație, de lucrare, de înălțare, de depășire de noi înșine. În felul acesta ajungem să trăim bucuria adevărată. Iar plăcerea ține de simțuri, plăcerea ține de trup și presupune acel suflet gol. 

Părintele Pantelimon:

Tot legat de Părintele Teofil, că l-a pomenit părintele stareț, îmi aduc aminte de un cuvânt pe care îl avea el și cumva care se potrivește cu tema noastră. El, când a intrat în mânăstire, după absolvirea Facultății de Teologie, în tinerețe, era preocupat de întrebarea dacă ar putea să facă ceva pentru alții, dacă va reuși el vreodată să facă ceva pentru alții. El știa, din condiția lui, că este un om care are nevoie de ajutorul celorlalți și din aceasta știa și cât de valoros este faptul de a putea să faci ceva pentru altul. Și atunci aceasta a fost preocuparea lui fundamentală, frământarea lui. Și l-a întrebat pe părintele lui duhovnic, pe părintele Serafim Popescu, ce să facă; v-a putea vreodată să-i ajute pe alții în condiția lui? Și părintele Serafim i-a răspuns să se pregătească, ca atunci când Dumnezeu va avea nevoie de el să-i pună la dispoziție lui Dumnezeu o unealtă bună, cu care Dumnezeu poate să lucreze bine. Și atunci Părintele Teofil s-a pregătit toată viața, până la moarte, încontinuu, ca să poată să acumuleze cât mai multe, ca să aibă cât mai multe de oferit. Deci, iată cum și-a trăit Părintele Teofil devenirea sa, motivată de dorința de a sluji aproapelui. El a crescut cumva motivat de această dorință de slujire. (Timișoara) 

Părintele Iustin:

Dacă este să ne gândim puțin la viață, ce este viața, putem să constatăm fiecare din experiența noastră că este împlinire. Atunci trăiești când te împlinești și când împlinești. A intitulat părintele Pantelimon această conferință Viața prin celălalt. Ea putea fi numită și Viața este din celălalt. Vedeți că noi nu avem viața de la noi înșine, noi am fost născuți de doi părinți din punct de vedere uman, și duhovnicește de Dumnezeu. În nașterea aceea biologică a pus și Dumnezeu sufletul. Și atunci însăși viața este de la celălalt, viața o avem de la ceilalți. Omul singur, omul în izolare putem să-l numim ca fiind omul din strungă, omul înclinat spre o singură dimensiune, cea zoologică, omul care-L vede pe Dumnezeu ca dictator și care nu-L vede ca Tată. În singurătate suntem, dacă vreți, ca un pământ necultivat, un pământ gol. Ca un pământ să rodească chiar și buruieni trebuie ceva din afară, trebuie sămânța buruienilor. Dacă nu primește nimic din afară rămâne așa și nu poți să-ți dai seama de potențele, de valoarea acelui pământ, de conținutul lui, de ce poate să fie.

De aceea putem să afirmăm că omul nu este ceea ce este, este mult mai mult, este dumnezeu în potență. Suntem destinați să devenim dumnezei după har. Or, dacă privim omul în sine, omul în ceea ce este el, cum vă spuneam, nu este ce este. Abia prin relația cu celălalt, prin relația cu exteriorul se revelează omul. Tot ce avem, știm cu toții că avem din afară: cultura, limba, istoria, gândurile, ideile. Dacă omul n-ar primi nimic din exterior ce-ar fi? N-ar fi nimic, n-ar avea nici o valoare, n-ar avea conținut. Și atunci nu se poate gândi omul singur, așa cum Dumnezeu nu există singur. Chiar înainte de a crea totul erau trei. Și părintele Stăniloaie spunea că Dumnezeu este desăvârșit pentru că este Treime. Dacă era unime sau doime nu era desăvârșit, deci nu era Dumnezeu. (Arad)

Cum vă spuneam, am plecat și cu Părintele Teofil la drum în seara aceasta, și îmi vine în minte încă un cuvânt de la Părintele, și sigur o să ne mai întâlnim cu Părintele și prin alte cuvinte în seara aceasta.

Spunea Părintele că cel mai important om e omul de lângă tine, de lângă tine fizic. Observăm în vremurile noastre cum, încet, încet, acordăm importanța cea mai mare oamenilor de departe prin mijloacele acestea mediatice și când suntem aproape fizic, în familie, iarăși nu ne acordăm importanță cum se cuvine. Adică preferăm să realizăm comuniunea prin mijloace mediatice, nu direct cu omul de lângă noi. Or, tot Părintele spunea că prin iubire îl aduci pe celălalt în tine, prin iubire nu numai că-l transferi pe celălalt în tine, dar îl faci și prezent. Adică iubirea îi face pe cei prezenți și pe cei absenți prezenți, îi aduce de față înlăuntrul nostru. Și, iată, prin iubire cum putem să devenim casă pentru celălalt.

Omul singur nu este acasă. Nu este ca singurătatea fizică, că intri în casă și stai singur fizic în casă. Omul singur n-are casă. E pur și simplu singur. Omul singuratic. (Timișoara) Ei, și celălalt ne ajunge lăuntric numai prin iubire. Iubirea îl aduce pe celălalt în noi, prin iubire îl transferăm cumva pe celălalt în noi, și-l punem în locul nostru, și trăim prin el. Când iubim pe cineva îi devenim casă, deci iubirea ne face casă a celuilalt. (Arad)

Și iată cum putem să ne umplem casa – iubind – și cum putem să devenim casă pentru cât mai mulți oameni. Și pustnicii au fost case mari, uriașe. Popoare întregi au ajuns să locuiască în sufletul câte unui pustnic. Și vedem diferență ca între cer și pământ între izolarea aceasta prin singurătate în egoismul nostru, în individualismul nostru și izolarea prin iubire. Pustnicii și călugării nu s-au izolat ca să fie singuri, ci ca să fie împreună. Și au dus lumea cu ei – lumea în sensul omenirii, nu în sensul lumescului. Se feresc călugării de lumesc ca să se unească cu lumea. Lumea aceasta lăuntrică până la urmă se comunică și în afară.

Într-un fel în relația noastră lăuntrică cu tinerii, pe care îi iubim foarte mult, dacă vreți, acesta e secretul nostru – dragostea. Îi iubim, îi iubim foarte mult. Și iubirea aceasta cred că ne-a trădat, că ei și-au dat seama și acum s-au legat de nici cu slujbe nu-i mai putem dezlega. Și dacă le facem slujbe de dezlegare tot nu-i mai putem dezlega. (Timișoara) 

Părintele Pantelimon:

Ceea ce aș vrea să adaug la ceea ce a spus părintele este că sunt foarte mulți oameni fără casă, în sens spiritual, și foarte mulți oameni care, pentru că n-au casă, n-au un loc unde să se odihnească, pentru că nu există nici un suflet care să-i cuprindă în interiorul lui. De aceea vă ziceam că Dumnezeu ne vrea pe toți dumnezei. Vrea ca toți să fim dumnezeu pentru celălalt, vrea ca prin fiecare dintre noi să lucreze în viața celuilalt. Știți, cum vă ziceam, din pilda aceea a Judecății de Apoi, că iadul este a celor care n-au făcut nimic pentru aproapele lor. A nu putea să dai, a nu putea să te dăruiești, a nu putea să te deschizi, a nu putea să oferi loc de popas în sufletul tău, loc de odihnă în sufletul tău, în casa ta, pentru că casa ta este plină de tine și nu mai este loc și pentru altul în casa ta, acesta este deja iadul. De aceea zicea Domnul Hristos că mai fericit este a da decât a lua. A dărui, a te dărui este începutul raiului pe care îl trăiești încă din viața aceasta. Și așa ne vrea Domnul Hristos, cum ziceam, cum El este Dumnezeu pentru oameni, să fim și noi oameni pentru oameni.

Să te gândești în fiecare zi că dacă n-ai făcut ceva pentru aproapele tău, pentru cineva din apropierea ta, dacă n-ai slujit cu ceva, dacă n-ai ușurat cu ceva viața celui de lângă tine, dacă n-ai făcut un gest altruist, un gest intenționat, o mică jertfă pentru cel de lângă tine, ziua aceea este o zi de iad, este o zi moartă, o zi a morții. Abia când începi să te deschizi, să lucrezi, abia atunci ești pe calea cea adevărată. Altfel rămâi la nivelul levitului, la nivelul preotului care mergea pe cale. El credea că e pe calea slujirii lui Dumnezeu, dar nu era.

Părintele Iustin:

Dar dacă iubirea ne face pe noi casă pentru ceilalți, atunci și iubirea celorlalți devine casa noastră. În cel care te iubește te regăsești pe tine. Este ca o revelație pentru tine cel care te iubește pe tine, te înalță, te ridică. (Timișoara) Prin imaginație de fiecare dată intrăm într-o lume falsă, intrăm într-un univers fals despre noi înșine și despre realități în general. Este nevoie cumva de un realism în ceea ce ne privește. Relația cu celălalt, deci viața prin celălalt te introduce cumva și în realismul vieții tale și în realismul potențelor tale. Atunci se activează ce ai tu bun sau rău înlăuntrul tău. Pentru că celălalt e un om bun, să zicem, și încerci și tu să simți bunătatea înlăuntrul tău și vezi cum intri într-un realism al unor realități care existau în tine însă în stare latentă. Sau este bun și te apucă invidia, zici că pozează, se preface, și că-i fățarnic sau știu eu ce altceva. Dar cumva îți este oglindă celălalt, așa cum ne este oglindă și Dumnezeu. Ne descoperim pe noi înșine în relația cu Dumnezeu, în relația cu aproapele nostru.

Când iubești pe cineva nu-l mai vezi în ce este, nu mai vezi omul care este ci-l vezi și pe cel care poate fi, îi vezi și potențele, îi vezi potențialul, și nu numai că i-l vezi, i-l și activezi. De aceea te simți mai puternic, mai viu, mai întreg în prezența celui care te iubește, simți că ești alt om. Și iată cum se revelează omul, cum se descoperă omul prin om, bineînțeles și prin iubire. Și prin faptul că îl iubești pe celălalt și că îl transferi înlăuntrul tău, te adâncești înlăuntrul lui, te transformi și faci treaba unui scafandru, efectiv ajungi în adâncimile lui și-i scoți la iveală, și-i activezi potențele lui, potențe pe care noi nu ni le putem vedea singuri.

Așa cum vă spuneam, un pământ nu-și poate vedea potențialul câtă vreme rămâne singur. Dacă nu ajunge nici o sămânță în el, nu știe ce potențial are și nu ne dăm seama de calitatea lui. Deci, ceva exterior, sămânța îl valorifică. Așa și noi, prezența celuilalt înlăuntrul nostru ne descoperă pe noi și se descoperă și pe el. Deci, iată că iubirea este cea care activează și ne descoperă, activează viața în noi și ne descoperă pe unii prin alții. 

Părintele Pantelimon:

Vă spuneam că Domnul Hristos ne dă niște porunci: să iubim, să iertăm. Zicea Părintele Teofil Părăian că noi nu trebuie să ne raportăm omenește, să zicem, cu toate că nu-i acesta omul, să nu ne raportăm omenește la aproapele nostru, ci după poruncă. Adică poate ție nu-ți vine să ierți, poate ție nu-ți vine să rabzi, poate ție nu-ți vine să iubești, dar dacă Dumnezeu îți poruncește aceasta, să le faci. Dumnezeu nu ne poruncește cu dorința de a ne stăpâni, ci cu dorința de a ne îmbunătăți, pentru binele nostru. El știe că prin aceste moduri, prin răbdare, prin iubire, prin iertare noi ne înălțăm.

Și atunci ajungem la o relație superioară cu celălalt, la o relație duhovnicească, îl privim pe celălalt, cum vă ziceam, prin ochii credinței, nu-l mai privim cu ochi trupești, nu-l mai privim cu ochi demonici, ci-l privim cu ochii credinței. Și abia prin credință, cum zicea și părintele, ajungi să descoperi comorile care sunt în celălalt. Privindu-l firesc te lovești de neputințele lui, privindu-l demonic inventezi neputințe sau activezi neputințe, pentru că și pe un om bun poți să-l înrăiești dacă te comporți rău cu el, poți să trezești răul din el. Deci, oamenii de multe ori sunt răi cu noi pentru că noi îi întărâtăm și-i înrăim, nu pentru că sunt ei așa.

Așa și în sens bun, cum vă ziceam, pentru că sunt mulți oameni singuri, este foarte important să știe că cuiva îi pasă de el. Și atunci noi trebuie să fim acei oameni, noi trebuie să fim lumină pentru cei din jurul nostru, pentru câți îi putem cuprinde, câți oameni a pus Dumnezeu în jurul nostru. Și asta înseamnă să te lepezi de sine. Dar abia când te lepezi de sine, abia atunci te deschizi. Și un om deschis, un om care se dăruiește pe sine este un om căutat. Cum a spus Domnul Hristos, vorbind iudeilor despre Sfântul Ioan Botezătorul ca despre o lumină, că v-ați veselit de lumina lui și v-ați încălzit la căldura lui. Așa este orice om care nu trăiește pentru sine ci trăiește pentru celălalt, este ca o lumină, ca o căldură, ca un foc care atrage în întuneric și în frig. Și așa trebuie să fim cu toții pentru cei din jurul nostru. (Arad) 

Părintele Iustin:

Și cel care îl iubește pe aproapele și Îl iubește și pe Dumnezeu, reflectă în sufletul lui cerul. Și cel care iubește nu-ți rămâne numai casă, nu-ți este numai un loc al împlinirii tale, ci dintr-o dată devine și o fereastră către cer. Omul care are o relație cu Dumnezeu este ca o fântână în care se reflectă cerul. Așa se reflectă cerul și în cel care iubește.

Îmi spunea cineva – este o persoană publică și nu-i dau numele – că el cunoaște tinerii care vin la Oașa de alții care nu vin la Oașa, știe fără să-i cunoască. Nu trebuie să cunoască pe nimeni că el îi poate diferenția. Și am zis: cum vă dați seama din moment ce nu știți nimic despre ei? Zice: la cei care vin văd o flacără anume în privirea lor și aceea e flacăra de la Oașa care e unică și care se reflectă unic în privirea lor. Și nu era un om foarte credincios cel care mi-a spus acest lucru. Adică e cerul de la Oașa în care se reflectă Dumnezeu în mod unic. Bineînțeles că sunt și alte ceruri. Fiecare e o fereastră către cer până la urmă. Dumnezeu și raiul se reflectă în toată creația, dar trebuie să fim noi curați, să fim noi luminați ca să vedem cerul din jurul nostru. Și, iată, iubind, cum ajungi și fereastră, și cer pentru celălalt. Iar apoi se aprinde flacăra iubirii și în celălalt, și începe și el să iubească, și îți devine și el ceea ce i-ai fost tu lui. (Timișoara) Aceasta este destinația noastră și acest lucru trebuie să-l realizăm și să urmărim mereu, ca cerul să se reflecte în viața noastră. (Arad)

Mai mult decât atât, că ne apropiem acum de Crăciun, pomul de Crăciun face trimitere la Pomul Vieții, care știm că este Domnul nostru Iisus Hristos. Însă spunea Sfântul Grigorie de Nyssa că orice realitate poate să devină pom al vieții dacă ne raportăm cu credință, dacă ne raportăm duhovnicește la ea. Deci, chiar și un gând îți poate deveni pom al vieții și Dumnezeu ți Se oferă și printr-un gând, și ți Se oferă și într-o clipă. Și un cuget bun îți poate deveni pom al vieții, și natura înconjurătoare, și mai mult decât toate celălalt.

Cum pot eu să ajung pom al vieții sau cum pot ceilalți să-mi fie mie pomi ai vieții? Iată, printr-o unire cu Dumnezeu, printr-o relație cu Dumnezeu și o raportare prin credință la celălalt. Atunci când iubești pe celălalt îi devii și pom al vieții. El culege cerul, culege viața din tine. Dacă viața mea este numai naturală și îl iubesc, atunci e un pom natural. El se împărtășește în mod natural. Dar dacă viața mea este unită cu viața lui Dumnezeu, atunci celălalt culege veșnicia, îl culege pe Dumnezeu, culege raiul din pomul vieții tale lăuntrice. Deci, iată câteva efecte ale iubirii în viața noastră. (Timișoara)

Spunea Sfântul Ioan Gură de Aur că nimic din exterior nu ne poate face bine sau rău. Ceva care este exterior și ne rămâne exterior nu ne afectează nici în bine nici în rău. Exteriorul ne afectează în bine sau în rău dacă ne devine interior. De aceea suntem vinovați cumva, pentru toate relele noastre, noi înșine, pentru că răul din afară a ajuns să ne fie lăuntric găsind corespondent înlăuntrul nostru. Fără corespondent el nu ne pătrunde. Deci, nu ne poate pătrunde exteriorul în mod magic, în mod automat, decât dacă găsește corespondențe în interiorul nostru. Și atunci exteriorul, fie că este bun sau rău, deci viață sau moarte, ne este viață sau moarte abia când ne devine lăuntric, când ne devine interior. De asta spunea și Domnul Hristos că toate relele vin dinlăuntrul nostru. Dacă rămân exterioare nu ne afectează. (Arad)

Răul din sufletul nostru e produsul nostru, noi îl producem.

Răul altuia e produsul lui, el nu se transferă la mine. Eu pot să accept răul din afară și plecând de la el să-l activez pe al meu și să-l produc. Dar nu e tranfer de rău sau de bine, ci se produce înăuntru. Și atunci totul ține de raportare. Noi putem, prin credință, să introducem numai lucruri pozitive înlăuntrul nostru, numai lucruri bune, chiar dacă din afară ne vin și bune și rele. Acesta este un lucru extraordinar. Treaba nu e să ajungi undeva unde să nu mai fie rău. Există rău peste tot. Este rău și la mânăstire, sunt demoni și pe acolo și vin să-ți facă rău. Deci, nu poți să scapi, să trăiești undeva unde să nu mai fie rău deloc în afara ta și ai scăpat. Nu așa se scapă, ci printr-o raportare suprarațională, o raportare duhovnicească la exterior poți să convertești totul în bine și în tine poate să intre totul bine.

Hai să vă dau un exemplu. Proorocul David, când a fost dat jos de pe tron de fiul lui Abesalom, a rămas cu o armată mai mică, cu conducătorul oastei lui, Ioab, și se retrăgeau. Au trecut pe lângă casa cuiva și acel om care locuia acolo a început să-l hulească, să vorbească urât la adresa lui David. Și atunci Ioab, conducătorul oastei lui, a zis: Poruncește să mă duc să-i tai capul. Cum vorbește el așa cu regele lui Israel? Și atunci a zis David: Nu, lasă-l, că pentru păcatele mele i-a poruncit Dumnezeu să mă blesteme. Deci, vedem două tipuri de raportare: a lui Ioab – rațională, critică, și a lui David – suprarațională, prin credință, duhovnicească.

Și vedem cum el a întors acel rău în bine. Plecând de la răul acela și raportându-se așa, suprarațional, duvohnicește, el a început să-și vadă păcatele, să intre în sfera pocăinței, să se căiască pentru păcatele lui și să se înalțe. Deci, iată, răul din afară cum s-a tranformat în bine înlăuntrul lui, pentru că s-a raportat duhovnicește la el. În schimb, nu s-a întâmplat același lucru la Ioab, care s-a raportat rațional.

Printr-o raportare duhovnicească la tot ce te înconjoară poți să întorci totul în favoarea ta. Totul îți poate deveni mântuitor dacă te raportezi duhovnicește. Aceasta presupune credință, aceasta presupune relația cu Dumnezeu. Iată cum putem să întoarcem totul în favoarea noastră. Și dacă ceva din afară totuși ne vatămă, ne face rău lăuntric, aceasta înseamnă că nu ne-am raportat cum trebuie la realitatea respectivă sau poate că avem corespondent înlăuntrul nostru cu răul din afară. Și răul și binele din afară trebuie să găsească corespondent în noi ca să ne înfluențeze într-un fel sau altul. Dacă nu există acest corespondent nu ne poate influența. Deci, iată, curățirea vieții noatre și raportarea noastră duhovnicească la tot ce ne înconjoară întoarce totul în favoarea noastră.

Zicea avva Antonie că de aproapele vine și viața și moartea. Și am putea spune că viața și moartea vin din noi, dar, într-adevăr, prin aproapele. Dar ține de noi asta. Ține de noi ca să vină viața de la aproapele sau să vină moartea de la aproapele. Zicea el că dacă îl dobândim pe fratele, pe Dumnezeu Îl dobândim și dacă greșim fratelui, lui Dumnezeu greșim. Ce-l face pe aproapele mântuitor pentru mine sau distrugător? Raportarea mea. Iar ca eu să am mereu o raportare duhovnicească, o raportare care să convertească răul cel din afară, care vine înspre mine, în bine, aceasta înseamnă că eu trebuie să fiu mereu într-o lucrare de convertire, de sfințire și de îndumnezeire. 

Părintele Pantelimon:

Referitor la raportarea față de aproapele, vă ziceam că dacă ai conștiința că el e viața ta nu mai poți să fii indiferent. Adică noi, de multe ori, când celălalt se supără zicem: dacă am dreptate, treaba lui. Este supărat pentru că a greșit, ne-am certat. Cumva mă consider îndreptățit. Oamenii duhovnicești, în general, nu suportă gândul ca cineva să fie supărat pe el. Noi, de multe ori, cu dreptatea, să zicem așa, stricăm pacea dintre noi. Or, este nevoie de multă delicatețe și de multă atenție la celălalt. Nu te poți culca liniștit, chiar dacă ai dreptate, dacă celălalt e supărat pe tine. Este nevoie de multă atenție cu cel de lângă tine, mai ales în familie, și este nevoie de multă credință.

Dacă nu-l privești pe celălalt prin ochii credinței, dacă îl privești pe celălalt cu ochii firești, cu privirea firească, realist, îi vezi și binele și răul din el. Dar aceasta nu este o privire corectă a celuilalt. Noi nu trebuie să privim realist la celălalt, la aproapele nostru, la cel din familia noastră, ci trebuie să privim suprarealist, să privim prin ochii credinței. Cum zicea și părintele, privind prin ochii credinței, ajungi să descoperi comori în el pe care el poate nu știe că le are. Noi putem să-l revelăm pe cel de lângă noi și noi avem datoria de a-l revela pe cel de lângă noi. Pentru aceasta trebuie să se ajungă și la o curățire, pentru ca să poți să vezi ceva mai mult în celălalt. Există ceva mai mult. Dar dacă tu nu vezi, e pentru că ai ochii sufletului întinați.

Și, cum vă ziceam, vederea realistă, vederea firească a celuilalt este, de fapt, o vedere decăzută. Noi cu toții trebuie să privim prin credință și de aceea zicea Părintele Teofil cum ajungi să-l vezi pe celălalt prin credință, să-l vezi cu ochii credinței – să faci faptele credinței în raport cu celălalt. Adică să-l ierți, să-l rabzi, să te dăruiești pentru celălalt. Poate nu-ți vine să-l ierți, poate nu-ți vine să-l rabzi în mod firesc, dar faci lucrurile acestea pentru că poruncește Dumnezeu. Împlinind poruncile lui Dumnezeu ajungi să te curățești, ajungi la acea privire în care chiar vezi că celălalt este mai mult și chiar reușești să-l descoperi pe celălalt, ca celălalt să se descopere pe el însuși prin tine.

Dacă privești lucrurile firesc, cum ziceam, realist, și bune, și rele, nu rămâi într-o stare de neutralitate. În permanență există un asalt, o ispitire din partea celui rău ca să ne descopere tot mai mult răul din celălalt. Când vezi și răul din el, îl înrăiești pe cel de lângă tine. De multe ori să știți – și dacă vă analizați vă dați seama fiecare – că noi suntem cauza pentru multe păcate a celui de lângă noi. Noi, de multe ori, reușim să scoatem la suprafață ce este rău în celălalt și zicem că uite, este rău. Dar cine a descoperit răul din el, cine a provocat răul din el? Cel de lângă el, adică eu. De ce n-am reușit prin răbdare, de ce n-am reușit prin credință să scot ce este frumos în el, ce este bun în el. Noi zicem că a greșit, că e păcatul lui, dar, de multe ori, greșelile lui sunt păcatele noastre pentru că noi vedem răul și i-l arătăm: uite, ești așa, ești așa, ești așa. Sunt lucruri care, chiar dacă le vedem, nu trebuie spuse. Sunt lucruri care nu se spun într-o relație. Răul nu se spune, pentru că răul descurajează.

Tot timpul trebuie să avem o atitudine din aceasta, cum vă ziceam, suprarealistă, o raportare suprarealistă la celălalt, tot timpul să-l încurajezi, nu să-l condamni, să-l încurajezi, să promovezi ceea ce este bine în el. Adică să se simtă puternic pentru că este cineva care ține la el și care îl susține. Altfel omul foarte ușor cade în descurajare, cum zicea părintele, dacă nu se simte iubit. Cade în descurajare și, cum ziceam, ajunge un om fără casă.

Părintele Iustin:

Ați văzut că mulți părinți nu spun despre copiii lor, care sunt răi, că sunt răi. Zic că e mai răuț așa. Cumva fac răul acela cât mai mic. De ce? Pentru că recunoașterea realistă a răului confirmă răul și activează răul. Spunea părintele Arsenie Boca să nu gândești rău pe cineva că-l faci rău, adică îl faci să crească în rău, gândind rău. Pentru că și gândurile se transmit ca energii, se transmit ca și rău, ca energie negativă și celălalt fiind, într-adevăr, descoperit și fiind cuprins de rău, tu ești combustibil cumva pentru răul lui.

Părintele Pantelimon:

Dar când ajungi să vezi răul din celălalt să știți că acolo vine și diavolul, pentru că diavolul e rău și ne vede pe toți răi. Dacă Dumnezeu este iubire și iubirea te orbește, și nu mai vezi răul, tot așa ura diavolului este rea și ne vede pe toți răi, și ne inspiră. Și atunci când începi să vezi răul, începi să vezi tot mai mult rău, și începi să te tulburi tot mai tare, și să-l vezi tot mai rău pe celălalt, și așa intri în sfera celui rău. Deci ieși din sfera lui Dumnezeu, pentru că, cum vă ziceam, Dumnezeu este iubire. Iubirea acoperă mulțime de păcate, iubirea trece cu vederea mulțime de păcate și iubirea luminează pe celălalt, pe cel de lângă noi. Fiecare dintre noi simțim nevoia de a fi importanți. Să știți că nu este o chestiune de mândrie, nu este o chestiune de a-ți da importanță. Dar fiecare vrem să știm că contăm, că existența noastră contează în lumea aceasta și că noi contăm pentru cineva. Și de aceea faptul de a nu fi confirmat de nicăieri, de a nu fi confirmat de nimeni, de a nu fi găzduit de nimeni în sufletul său te descurajează. Și atunci noi, ca și creștini, avem această vocație de a fi lumini, de a fi case în care ceilalți să se odihnească. (Timișoara) 

Părintele Iustin:

Vorbea părintele Pantelimon, la un moment dat, de Dumnezeu ca și Tată, că ni S-a descoperit ca Tată. Cred că pilda în care ni s-a descoperit la modul explicit mai bine este cea a fiului risipitor, pildă pe care Părintele Teofil ar fi numit-o pilda tatălui iubitor. M-a impresionat în mod deosebit felul în care tatăl l-a primit pe fiul risipitor. A privit la el ca persoană și atât, nu s-a legat de el, de faptele lui, că a făcut așa, că a pierdut totul, că nu a ascultat. Nu, l-a privit. Atât. El e fiul meu și s-a întors acasă. Și s-a bucurat de el. De multe ori, vedeți, Îl transformăm pe Dumnezeu într-un legiuitor și uităm că El e Tatăl nostru. Numai atât dacă am ști din toată Evanghelia și din toată credința noastră – că Dumnezeu e Tatăl nostru, că Dumnezeu e Tatăl meu – și ar fi de ajuns.

Părintele Pantelimon:

De multe ori prin faptul că noi nu mai suntem învățați să iubim cădem în deznădejde. Uităm că Dumnezeu este iubirea pentru că nu ne mai putem defini noțiunea de iubire. Noroc de la Dumnezeu, că sunt în lumea aceasta mame, că altfel poate că s-ar pierde cu totul noțiunea de iubire.

Dar și în raport cu sfinții, noi nu ne mai gândim că sfinții trăiesc pentru noi, pentru că dacă noi nu trăim pentru alții, nu ne putem gândi că este cineva care trăiește pentru noi. Dacă în jurul nostru nu este cineva care să stea pentru noi, care să trăiască pentru noi, noi chiar ne gândim că nu este nimeni la care să-i pese de noi și care să trăiască pentru noi. Or, și Dumnezeu, și Maica Domnului, și toți sfinții, și Sfântul Nicolae, pe care l-am pomenit, nu a trăit pentru sine, a trăit pentru noi și trăiește pentru noi. Și sfinții vor să ne vină în ajutor, ei nu ezită, n-au ezitări. Nu trebuie să ne gândim că atunci când noi le cerem ajutorul, ei stau pe gânduri dacă să ne ajute sau să nu ne ajute. Dar noi nu mai avem credința că ei ne pot ajuta, pentru că nu mai înțelegem, ni s-a descompus noțiunea aceasta de iubire, de trăire pentru celălalt.

Dar trebuie să știm cu toții, cum a zis și părintele, e suficient să știm că avem un Tată și că avem frați. Avem frați care trăiesc pentru noi în ceruri, dar pentru noi trăiesc, și ei abia așteaptă ca noi să le cerem ajutorul, abia așteaptă ca ei să ne ajute. Și atuncea să îndrăznim, că oricum nu suntem singuri.

Sunteţi absolvent a două facultăţi. Sunt curioasă cum v-aţi găsit vocaţia sau misiunea.

Părintele Iustin:

Da, aşa este, am absolvit două facultăţi, cea de Electronică şi Telecomunicaţii în Timişoara şi apoi cea de Teologie, pe care am început-o la Timişoara şi am terminat-o la Alba Iulia. Încă de copil simţeam aşa un gol, o neîmplinire totală în sufletul meu şi credeam că, atunci când eram la şcoala generală, dacă o să fac liceul, o să fiu împlinit şi nu o să mai simt golul acela. Nu s-a întâmplat şi am zis că poate dacă ajung să fac facultatea. Am început şi facultatea şi tot nu eram împlinit. În liceu am ajuns să nu mai cred în Dumnezeu, mi-am pierdut credinţa, şi am ajuns să cred din nou la facultate.

După ce am ajuns să cred, am ajuns prin părintele Modest, cel care v-a vorbit, care v-a prezentat aici în materialul acesta video, am ajuns la Părintele Teofil la Sâmbăta să mă spovedesc şi atunci când am intrat în mânăstire m-am umplut. M-am umplut şi nu-mi venea să cred că există o astfel de lume. Am stat vreo două zile pierdut prin mânăstire, nu puteam să mă adun, nu puteam să mai fiu coerent, pentru că eram uimit, eram cumva bulversat de realitatea de acolo. Nu m-am aşteptat, n-am mai fost într-o mănăstire până atunci, și nu m-am aşteptat să existe o astfel de lume în care oamenii să fie fraţi, să se iubească, să trăiască împreună, să aibă totul împreună, să mănânce împreună. Şi atunci am zis: dacă e adevărat ce văd eu aici şi mai e adevărat că sunt şi eu liber, atunci ce mă opreşte să aleg viaţa aceasta? Deci, în contact cumva cu realitatea călugărească mi-am descoperit vocaţia, chemarea.

Să ştiţi că multă lume m-a întrebat: ce necaz aţi avut, ce s-a întâmplat de aţi ajuns la mânăstire şi v-aţi făcut călugăr? Doar aveaţi perspective, aveaţi ce face, cum de aţi ajuns acolo? Deci, iată că nu m-a dus necazul acolo, m-a dus întâlnirea acolo, întâlnirea cu Dumnezeu prin călugărie. Să ştiţi că printr-un eşec poţi să-ţi descoperi vocaţia sau, la fel, poţi să ţi-o descoperi şi fără eşecuri, şi fără necazuri, însă nu eşecurile sau necazurile produc vocaţia. Cu vocația te naști. Eşecul, cel mult, te poate ajuta să ţi-o descoperi. Un eşec sau un necaz te poate aduce în mânăstire să rămâi călugăr, dar nu te poate ţine. Te duci repede după aceea, nu, nu-i locul tău, nu-ți ajută Dumnezeu, nu te susține Dumnezeu într-un demers care nu este după voia Lui şi nu-ţi este rânduit ţie, nu poţi. Deci, iată că se poate să nu-ţi ajute Dumnezeu şi în mânăstire fiind. Dacă mergi să te faci călugăr şi nu eşti de călugăr nu-ţi ajută Dumnezeu, chiar în mânăstire.

Cum putem convinge pe cineva care trăiește necununat de mulți ani să se cunune la biserică ?

Părintele Iustin:

Cred că mai întâi el trebuie să-și dorească să se cunune cu Dumnezeu, să se cunune cu harul lui Dumnezeu, cu Duhul Sfânt. În momentul în care simte omul provocarea aceasta a Duhului Sfânt, atracția aceasta către cele sfinte – și Dumnezeu te atrage – și vede totuși că nu poate să ajungă acolo, că nu te poți împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului dacă tu trăiești necununat. Ei, și atunci în felul acesta cred că poate fi cel mai ușor convins, adică nu învins prin argumente sau prin mustrări.

Știți cum zicea Părintele Arsenie Boca, că mustrarea învinge dar nu convinge. Degeaba îl învingi, degeaba încerci să-i arăți partea negativă cumva, că uite că-i păcat, și copiii pe care-i faci sunt născuți în păcat, și-i faci în păcat, și tot ce se întâmplă acolo în relația intimă între soți e păcat, pentru că nu ești cununat. Asta e ceva să-i spui, dar când simte el altceva, când simte el că se apropie Dumnezeu de el… Deci, cumva să-l apropii de Dumnezeu și să-L apropii și pe Dumnezeu de el, să-l duci înaintea lui Dumnezeu. Și dacă nu reușești fizic să-l duci la biserică, du-l sufletește, du-l în sufletul tău și pune-l acolo, prin rugăciune, înaintea lui Dumnezeu. Și în felul acesta putem să ajutăm, după părerea mea, cel mai bine. 

Părintele Pantelimon:

Cred că iar trebuie avut în vedere faptul că o relație nu este suficientă dacă nu este introdus și Dumnezeu în ea, se epuizează. O relație numai între oameni, dacă n-are și o perspectivă spirituală, atuncea ea se consumă. Ce este la nivel uman, se epuizează și se consumă. Ca să reziste o relație trebuie introdus și Dumnezeu în ea, așa cum trebuie Dumnezeu introdus în orice lucru din viața noastră. Și în muncă, și în servici, și în tot ceea ce faci trebuie să-L introduci pe Dumnezeu. O realitate care nu este unită, cununată cu Dumnezeu, acea realitate decade, se descompune. Și atuncea și o căsătorie, dacă n-o faci și cu Dumnezeu, nu-L introduci și pe Dumnezeu o sortezi naufragiului, adică va naufragia, se va epuiza, se va descompune.

Părintele Iustin:

Și cred că și familiile creștine care sunt ar trebui să fie un îndemn la cununie pentru ceilalți, un exemplu de viață fericită, de iubire împlinită. Deci, când vă văd oamenii așa ar trebui să zică cum au spus păgânii la început când îi vedeau pe creștini: uite cât de mult se iubesc. Așa și aici. Să vadă iubirea aceea nouă, viața aceea nouă, cerească în familiile dumneavoastră. Și atunci să-și dorească și cel necununat, că el nu poate s-o acceseze pe aceea, necununat fiind, să-și dorească și el să fie și el ca dumneavoastră.

Așa cum își doresc mulți tineri, care vin pe la noi acolo, să fie ca noi. Nu știu ce văd ei pe fețele noastre, în privirile noastre și vor să aibă și ei. Lumină în priviri sau nu știu ce văd și vor să fie așa. Și mulți voiau să se facă călugări, să rămână la mânăstire ca să fie ca noi, dar neglijau faptul că poate nu sunt de mânăstire. Dar erau momiți cumva de starea noastră. Cumva să-i momiți și dumneavoastră pe ceilalți, să-i chemați la cununie prin viața frumoasă pe care o duceți.

Ce părere aveți despre slujbele de dezlegare? Sunt pentru toată lumea sau sunt benefice doar făcute individual persoanelor care au într-adevăr nevoie?

Părintele Iustin:

Să știți că, referitor la legări și dezlegări, dacă noi nu ne legăm, nimeni nu ne leagă. Noi ne legăm cu mâinile noastre. Zicea părintele Petroniu Tănase, când am fost la Schitul Prodromu – l-am prins în viață – că fiecare păcat repetat este ca o frânghie pe care o învârți o dată în jurul picioarelor și mai păcătuiești și o mai învârți o dată, și tot așa până ajungi sus. Deci, noi ne legăm.

Lumea vrea să fie dezlegată pentru că consideră că este legată și este o mare greșeală să crezi că răul îți vine din afară. Din interior îți vine, dinlăuntru. Dinlăuntrul nostru vine răul. Și noi, ca și popor, că tot punem vina pe unii și pe alții și pe străini că ne cumpără, și pe, și pe... Noi suntem de vină, aici sunt problemele, la noi, în interior, numai nu ni le vedem. Și, în felul acesta te dezlegi cumva de nu știu ce legături pe care ți le-a făcut unul și altul. N-au nici o legătură, n-au nici o putere asupra ta dacă ești cum trebuie. Și dacă nu ești cum trebuie, păi ori te leagă acela, ori te legi tu. Tu te legi, de fapt, că acela te leagă prin tine. V-am mai spus în expunerea de astăzi că n-are efect răul din afara ta dacă nu găsește corespondent înlăuntrul tău. Și atunci toată treaba e să nu avem rele în suflet, să ne curățim mereu, și atunci nu ne mai poate face nimeni nici un rău.

Și sunt cazuri speciale cumva care chiar necesită, dar sunt foarte rare astea, să știți. În general, se fac, că trebuie să-i faci treaba aceasta. Și eu, de multe ori, la mânăstire îmi vin oamenii și-mi spun că sunt legați și văd că nu-s legați. Și nu suportă să-i spui că nu-i legat. Trebuie să-i spui că-i legat, că el așa știe că-i legat, și așa trebuie să-i spui și tu că e legat, și să-i faci slujbe, și s-a dezlegat chiar dacă n-a fost legat, și are el impresia, ș.a.m.d.

Îmi amintesc de niște țigani care au venit la început la mânăstire la Poșaga și nu știu ce legături aveau puse pe ei. Și le-am zis: domnule, nu asta e. Eu am luat foarte în serios treaba – eram la început în preoție – să le explic la țigani: măi, uitați că trebuie să fiți credincioși. Zice: părinte, îți dau atât, numai dezleagă-mă. El credea că eu negociez cu el și zic asta numai așa ca să cresc prețul. Și le zic: uite, dar nu așa, trebuie să mergeți la biserică. Îți dau dublu, părinte.

Ei, acum cam așa vrem și noi să fim. Deci, cumva magic ni se face ceva, și tot magic preotul să vină să te desfacă, și tu să nu faci nimic. E o păcăleală asta, așa cum s-a păcălit Adam în rai când a vrut să fie ca Dumnezeu, pentru că ispita a fost cu dumnezeirea acolo, prin măr. A vrut să mănânce din măr și să fie ca Dumnezeu, adică să facă ceva foarte ușor: deci, numai să te întinzi să iei un măr, l-ai mâncat și te-ai transformat. Și gata cu pocăința, și cu aia, și cu aia, și cu aia. Așa cum se întâmplă la diferiți neoprotestanți, la toți, de fapt, că faci ceva, aderi la comunitatea respectivă și te-ai transformat, te-ai mântuit și ai rezolvat problema. Ei, nu-i chiar așa. E un proces, e o lucrare. Și aceasta trebuie să urmărim noi: pocăința, schimbarea, lucrarea, lupta, nu dezlegarea.

Cum să ajut un prieten care suferă de depresie? A avut eșecuri financiare și nu-și mai poate reveni, deși se spovedește și are rânduială duhovnicească, nu poate să își pună toată nădejdea în Dumnezeu.

Părintele Iustin:

Nu-i ușor pentru cei care au probleme psihice, să știți. Nu-i ușor. Eu vă zic personal așa, când mă rog pentru bolnavi, cel mai mult mă rog pentru ei, mă doare inima cel mai mult pentru ei, săracii, că nu mai ai controlul gândurilor, nu mai ai controlul minții, ești rupt de realitate ș.a.m.d.

Cred că trebuie să se țină acolo de slujbă și cât mai aproape de relația cu duhovnicul, și să știe că e bolnav, și să-și asume treaba aceasta. Să știți că sunt puțini din cei bolnavi psihic care recunosc treaba aceasta. În general, nu recunosc. Dar să știți că sunt atâția bețivi care nu recunosc că-s bețivi și că beau. A, am băut și eu un pic, părinte, acolo dar n-am făcut rău la nimeni, nu știu ce. Dar nu spune: domnule, m-am îmbătat, și mă îmbăt des, și sunt dependent. Nici bețivul nu recunoaște, de cum ei? Dar el trebuie să-și asume cumva poziția duhovnicului, adică să aibă încredere în ce-i spune duhovnicul mai mult decât în el însuși.

Și, în general, să știți, dacă avem o relație bună cu duhovnicul mergem bine. Relația bună cu duhovnicul e mai mult decât asceza pe care o faci. Poți să duci o viață de asceză cât vrei și dacă nu ai o relație bună cu duhovnicul tău, ai spor mic, creștere mică. Foarte, foarte important lucrul acesta. Și atunci și în cazul acesta să insiste mult în relația cu duhovnicul și să-și asume condiția care o are și poziția care o are duhovnicul, pentru că el nu mai percepe obiectiv situația.

Cum puteți să ne explicați, având în vedere adâncimea trăirii Părintelui Teofil, faptul că totuși, la întrebarea unor români ce trăiesc în Occident dacă ne putem ruga în bisericile lor, le-a spus că da, în contradicție cu recomandarea părintelui Cleopa? 

Părintele Iustin:

N-a spus-o Părintele Teofil în general, a spus-o contextual. Eu îmi amintesc că mi-a spus Părintele odată, când trăia, că a fost acuzat de treaba aceasta când trăia, că îi trimite pe oameni să meargă la catolici, să se roage cu catolicii, sau în biserici catolice, dar – zice – dragă, eu le-am spus dacă nu pot să ajungă la nici o biserică, pot să intre să se roage și acolo. În contextul acesta, că el nu putea să ajungă, și decât să nu se roage sau știu eu ce altceva, poți să intri și acolo să te rogi, în biserică. Dar în biserică ca și locaș de rugăciune, nu atât să participe la slujbele catolicilor ș.a.m.d.

Părintele Pantelimon:

Părintele Teofil, în primul rând, te îndemna să nu pleci. Zicea că în Occident e mai bine pentru trup și aici e mai bine pentru suflet. Deci, acesta era primul lui îndemn. Dar el îi lua și pe oameni în concret, oameni care erau ajunși acolo, oameni care nu aveau acces la nici o biserică. Nu-i trimitea acolo, nu le recomnada să meargă acolo, dar decât să trăiești fără nici un fel de angajare religioasă, dacă ești în condiția aceea, fă ce poți în condițiile acelea. Dacă nu, îți zicea: dragă, hai acasă că aici ai unde să te rogi.

Niciodată nu a trimis pe un ortodox din România să meargă la catolici sau la altcineva. 

Părintele Iustin:

Avea o mare dragoste Părintele Teofil și asta îl făcea cumva ecumenist. Dar așa-i și Dumnezeu. Păi, nu trimite Dumnezeu ploaia și la musulmani? N-are Dumnezeu grijă de musulmani? N-are Dumnezeu grijă de toți păgânii de pe planeta aceasta? A, înseamnă că S-a dat cu ei, înseamnă că ne-a trădat. Nu-i chiar așa. Pe măsură ce ajungi pe noi trepte și pe trepte cât mai înalte ale iubirii, ajungi pe alte trepte ale înțelegerii.

Să știți că a iubi mai mult înseamnă a înțelege mai mult. E o strânsă legătură între iubire și înțelegere, și cunoaștere. Cu cât iubești mai mult un om cu atât îl cunoști mai bine, și dacă nu-l iubești, nu-l cunoști și nu-l înțelegi. Îl înțelegi numai la suprafață, dar nu-l poți pătrunde. Iubirea te face să te adâncești înlăuntrul lui și să-l cunoști, și să-l adâncești și înlăuntrul tău. Deci, Părintele așa era – foarte, foarte iubitor.

Ce-am observat la cei care mergeam pe la Părintele Teofil e că, de multe ori, ne raportam la noi înșine cum se raporta și Părintele la noi. Părintele era foarte bun și îngăduitor cu noi și cu neputințele oamenilor. Dacă Părintele era așa cu mine, așa eram și eu cu mine. Dar aici greșeam că el era foarte aspru cu el. Știți ce zicea Sfântul Nicodim Aghioritul: să ai inimă de fiu față de Dumnezeu, inimă de mamă față de aproapele și inimă de judecător față de tine însuți. Și el avea inimă de judecător față de el, nu-și permitea nimic, să știți. Nu-și permitea să piardă timpul nici când îi slăbea somnul noaptea. Și atunci se apuca să mai repete niște poezii, să învețe, să facă ceva. Și atunci, când noi ne gândim să mai dormim un pic sau adormim înapoi.. Nu, el și atunci lucra. Și rugăciunea lui Iisus o zicea continuu. Cum vorbea cu tine și cum nu-l mai întrebai ceva, în următoarele secunde deja și vedeai că zice rugăciunea lui Iisus. Nu-și permitea o clipă, pentru că știa că Dumnezeu e ascuns și în clipe. Și atunci și noi să avem atitudinea Părintelui Teofil față de aproapele și să avem atitudinea Părintelui Teofil față de noi înșine. Cum era el față de el, așa să fim și noi.

Dimineața, spre exemplu, începeau slujbele la 6.00 la Sâmbăta și el se trezea la 3.00. Cu trei ore înainte de a începe slujba se trezea să-și facă pravila. Cum ar fi cu trei ore înainte de a pleca la serviciu să se trezească fiecare. Deci, o jertfă. Venea la conferințe în toată țara, cum bine știți. El se trezea și aici noaptea și își făcea pravila și dimineața mergea la Liturghie oriunde era, ca și când ar fi fost la mânăstire. Or, să te ții în regim de mânăstire oriunde ai fi înseamnă putere, înseamnă angajare, înseamnă cumva duritate în raport cu tine însuți. Nu era îngăduitor cu neputințele lui deloc, deloc.

Părinte, este mântuire fără duhovnic ? 

Părintele Iustin:

Numai Dumnezeu știe dacă poți să ajungi fără duhovnic. Dumnezeu poate orice și te poate mântui, până la urmă, și fără duhovnic, dar nu trebuie să mizezi pe treaba aceasta. Duhovnicul e părintele prin care tu te naști, așa cum fizic te nasc părinții, te cresc, te învață, te ajută în permanență. Un copil mic fără părinți n-ar putea, ar muri. Ei, așa și din punct de vedere duhovnicesc, Duhovnicul te naște, te crește, te povățuiește, te duce. El e călăuza care te duce în rai, el e părintele care te ia în brațe și te duce, el e cel care te protejează zi și noapte.

Deci la noi, la nivelul nostru, din punct de vedere uman, din partea noastră privind lucrurile, e aproape imposibil să te mântuiești fără duhovnic. Dar nu imposibil de la Dumnezeu spre noi. Dacă e să privim lucrurile, El poate totul. Însă e de n ori mai sigură mântuirea cu duhovnic decât fără..Și chiar mă doare un pic că nu se cultivă la parohii faptul acesta destul. Multor oameni le-am spus că trebuie să aibă duhovnic și îmi spuneau: eu merg de nu știu câți ani la biserică și niciodată n-am auzit să spună părintele treaba aceasta în biserică; de ce nu-mi spune părintele la biserică că trebuie să am duhovnic?

El te asumă duhovnicește și și răspunde în fața lui Dumnezeu pentru tine. Or, dacă te spovedești când la unul, când la altul, ești ca un orfan duhovnicesc. Un copil orfan e ajutat de mai mulți, dar totuși el n-are părinți. Cam așa ești și tu, ești ajutat duhovnicește și de un părinte și de un altul, dar nu ești asumat, tu nu ai un părinte al tău. Și de asta e bine să avem fiecare duhovnic. Cel mai bine este să îți fie cât mai aproape duhovnicul fizic, ideal e să fie preotul de parohie, dar dacă nu, unde o fi. Important e să-l ai. Uite și eu îl aveam pe Părintele Teofil de la Sâmbăta și eu eram la școală la Timișoara. Nu-mi era ușor să ajung. Ajungeam de câteva ori la Sâmbăta pe an și în rest aveam binecuvântare să mă spovedesc unde puteam, și mă spovedeam și la alți preoți, dar le spuneam că am duhovnic, că Părintele mi-e duhovnic și că nu pot să ajung. Așa se face dacă aveți cumva duhovnic la mai mare distanță.

Dar important iarăși e să ți se potrivească duhovnicul, să ai încredere în el, să ții la el, să simți că nu mai poți fără el. Nu te duci numai așa gândindu-te la păcatele tale când mergi la el, ci și la el, deci trebuie să-ți fie și dor de el, să nu mai poți, să-l iubești, efectiv, doar e părinte, e părintele tău duhovnicesc. Și el pătrunde mult mai adânc în sufletul tău și în viața ta decât părintele trupesc. Așa cum pătrunde un prieten duhovnicesc înlăuntrul tău, te întrepătrunzi cu el mult mai adânc decât cu fratele tău după trup. Deci, relațiile trupești, biologice cumva, de tată-fiu, frați, ș.a.m.d. sunt, ca intensitate, ca și calitate, aproape ca o umbră a relațiilor duhovnicești. Adevărații frați și părinți sunt cei duhovnicești, în Duhul Sfânt.  

Părintele Pantelimon:

De asemenea, ceea ce se pierde atunci când nu ai duhovnic, e marea șansă și marea bucurie de a te îndulci de virtutea ascultării. Ascultarea, pentru călugări este un vot. Dar ascultarea, să știți că vine direct din sânul Sfintei Treimi. Domnul Hristos era Dumnezeu întrupat, era imposibil să greșească. Orice ar fi hotărât, orice ar fi zis, nu putea să greșească, era infailibil absolut. Și zicea: N-am venit să fac voia Mea, ci voia Tatălui Meu. De ce? Pentru că prin ascultare ești în comuniune. Și, această bucurie, această taină a ascultării nu o poți avea în afara unei relații cu duhovnicul. 

Părintele Iustin:

Nu vedeți că într-o familie unde sunt divorțați și copiii rămân într-o parte sau în alta, ce greu se educă copiii aceia, pentru că, când nu-i convine un părinte, merge la celălalt, îi vede slăbiciunile, când la unul când la altul. Și tu, dacă copiii tăi sunt la soție, nu poți să-ți permiți să fii prea critic și prea aspru cu ei că nu mai vin la tine în veac și trebuie să-i apropii și atuncea iarăși faci compromisuri cu ei acolo. Și numai doi părinți să fie acolo și câte compromisuri se fac și nu cresc copiii cum trebuie dacă părinții nu-s uniți.

Cu atât mai mult și cu duhovnicii, dacă sunt diferiți și cu orientări diferite, s-ar putea, cum zicea și părintele Pantelimon, să-ți faci mult voia ta, alergând când la unul, când la altul.

Cum putem să ne educăm privirea ca să vedem ce e bun în oameni?

Părintele Iustin:

Părintele Pantelimon e și artist, știți, și e foarte dependent de privire. Chiar și-a făcut aici la Arad niște analize la ochi și acum îmi îndrept și eu privirea către el să vedem. 

Părintele Pantelimon:

Eu, mărturisesc, când eram elev de liceu, problematizam la nivel de elev de liceu. Am făcut liceul de arte plastice și după aceea și facultatea. Și mă gândeam eu cu mintea aceea de copil că dacă vreau să fac pictură – nu eram credincios pe atunci – trebuie neapărat să mă mut la sat. Și ziceam: de ce? Pentru că la oraș vezi foarte multe mizerii și cumva ți se spurcă ochii, și că trebuie să mergi într-un mediu curat ca să ai ochii curați. Cumva gândul acela din copilărie a rămas. Am ajuns la mânăstire, am ajuns la credință înainte să pictez icoane ș.a.m.d.

Când se domolesc instinctele un pic, și îți păstrezi ochii curați, îți ferești ochii de necurății, de murdării, începe lumea să strălucească. Adică ajungi să vezi lumina lui Dumnezeu, și ca sens, care există în lume și în cel de lângă tine.

Și vedeți acuma, de aici se vede și importanța sfintelor icoane, din antiicoanele care există în ziua de astăzi. Deci, protestantismul a scos icoana din lumea modernității și a venit antihristul cu antiicoana. Și acuma există o lume, un univers al antiicoanei – universul virtual, care este plin de icoanele demonilor, care ajung să fie pecetea lui antihrist pe mintea omului, ajung să fie urâciunea pustiirii în locul cel sfânt, în mintea și în inima omului, în Sfânta Sfintelor, adică în inima omului. Și atunci e foarte, foarte importantă această depoluare a minții și a privirii. Ca să te poți bucura de lume, să te poți bucura de aproapele trebuie să ți le cureți.

Părintele Iustin:

Ați văzut aici în prezentarea mânăstirii ce imagini frumoase, ce peisaje. E foarte, foarte puțin ce ați văzut din ce e acolo de fapt. Știți că în Săptămâna Mare, prima săptămână din Postul Mare, se postește negru până miercuri și după aceea de miercuri până vineri. Și într-un an am mers vineri, după cinci zile de post negru, am ieșit și eu pe munte. Drept că avansam mai greuț așa, dar niciodată n-am văzut peisaje mai frumoase ca atunci. Și nu-mi explicam cum de-i atât de frumos acum, mult mult mai frumos decât înainte, era totul mult mai transparent, așa. Și pe urmă mi-am dat seama că stai că m-am curățit eu după cinci zile de post negru, după cinci zile de curățire și a trupului și a sufletului, altfel am putut să văd frumusețile.

Deci, e mai mult. Ziceam aici în conferință că omul nu este ce este, dar nici natura nu-i ce este, nu este ce este natura.

Pe măsură ce te transfigurezi, te luminezi, tot mai mult vezi în natură, tot mai mult. Și mai ales dacă ai vederea duhovnicească și-L ai pe Dumnezeu ca pe un fond, toate devin mai străvezii, toate îți spun mai mult, vezi mult mai mult, înțelegi mult mai mult. Este o chestiune de devenire și de curățire. Cu cât te adâncești mai mult în frumusețile lăuntrice, cu atât poți să le vezi și pe cele din afară mai mult.

Vă rugăm să ne spuneți care este limita slujirii aproapelui. Putem pune mai presus de familie sau serviciu slujirea aproapelui?

Părintele Iustin:

Slujirea lui Dumnezeu îți dă măsura. Cu cât te adâncești mai mult în comuniunea cu Dumnezeu prin toate, ai măsură. Contextele prin trecem noi sunt unice, viețile fiecăruia dintre noi sunt unice și atunci e greu să stabilești pentru toată lumea, poate e chiar imposibil să stabilești limitele, pentru că toți avem alte limite.

Dar, dacă suntem într-o legătură permanentă cu Dumnezeu și ajungem să-L simțim înăuntrul nostru, atunci simţirea aceasta, viaţa aceasta duhovnicească ne dă măsura. Simţim când nu mai este voia lui Dumnezeu.

Deci, când greşim, când nu facem voia lui Dumnezeu, că atuncea greşim când nu facem voia Lui, ne avertizează conştiinţa. Ar fi foarte important să vă obişnuiţi să lucraţi cu conştiinţa, să vă respectaţi conştiinţa, să v-o ascultaţi, să v-o urmaţi. Conștiința, zicea Părintele Arsenie Boca că-i glasul lui Dumnezeu în om. Nu-i numai glasul lui Dumnezeu, e glasul lui Dumnezeu în om, adică are şi parte omenească conştiinţa şi partea noastră omenească are şi ea nevoie de corecţii, de îmbunătăţiri. Deci, conştiinţa nu-i ceva absolut, şi ea poate să greşească, adică Dumnezeu de la celălalt capăt îţi spune dar tu, la recepţie, s-ar putea să auzi greşit.

Părintele Pantelimon:

...să alterezi.

Părintele Iustin:

…da, să înţelegi greşit ce ți se spune. Și de asta trebuie să-ţi verifici conştiinţa cu conştiinţa duhovnicului, cu conștiința Bisericii. Dar trebuie să ne obişnuim să lucrăm cu conştiinţa, să deosebim din stările lăuntrice, din glasurile lăuntrice care este glasul conştiinţei, adică care-i glasul lui Dumnezeu. Să ştiu când vorbeşte Dumnezeu înlăuntrul meu şi când vorbesc eu, să simţim. Şi atunci glasul lui Dumnezeu din noi, relaţia noastră cu Dumnezeu, ascultarea lui Dumnezeu în noi, asta îţi dă măsura. Dumnezeu, până la urmă, e măsura, El ne arată când, cum şi cât.

Cum să ne rugăm pentru cei adormiți care nu s-au spovedit?

Părintele Iustin:

Îi ajută, să ştiţi, cel mai mult Liturghia şi Parastasul. Cel mai mult. Şi să ştiţi că s-a făcut aşa orientativ nişte rânduieli, niște tradiții, să faci Parastas la 40 de zile, la 3 luni, la 6 luni, la un an, la 7 ani, nu ştiu cum. Da, dar asta-i orientativ, noi nu trebuie să ne rezumăm la asta. Ştiţi că ziua morţilor este sâmbătă, se poate în fiecare sâmbătă. Pentru că aici se obişnuieşte să se facă tot felul de pituleţe acolo, ceva ca să se dea milostenie, se complică un pic lucrurile pe partea omenească, şi pentru că nu-mi permit să fac alea în fiecare săptămână, atunci fac nu ştiu când, mă cheltui odată şi gata. Și atunci ai trecut în paranteză partea duhovnicească.

La Parastas se face dezlegare de păcate, preotul îi face dezlegare de păcate la cel adormit. Aceea e foarte important, acela-i lucru tare acolo, nu pâinile tale. Foarte bine că le dai la săraci, foarte bine, nu-i rău, dar nu trebuie să ne limiteze pe noi treaba aceasta. Noi primim, spre exemplu, Parastase la mânăstire cu nimic, pomelnicul şi atât. Oamenii zic: cum, nu ne trebuie nu știu câtă făină, câtă aia…? Păi, facem noi pentru toţi odată şi gata. Dar noi facem în fiecare săptămână Parastas pentru toţi morţii noştri care îi avem acolo şi pentru toţi cei care ne cer să facem treaba aceasta. Săptămânal. Și sunt pomeniţi la Liturghie, și milostenie, până la urmă, se face în numele lor.

Deci, Liturghie, Parastas şi milostenie în numele lor cât mai multă. Să-i pomenim mereu şi să nu ne despărţim de ei, pentru că ei n-au murit, sunt în alt plan. Dar asta nu înseamnă că eu îl scot din sufletul meu, că trebuie să-l uit. Trebuie să trăiesc în continuare, adică el a rămas în continuare în familia noastră, suntem tot împreună lăuntric, numai fizic nu mai suntem împreună, dar sufletește n-avem voie să ne despărțim de ei.

Cum își manifestă Dumnezeu iubirea față de un copil născut cu malformații?

Părintele Iustin:

Am citit undeva în Viețile Sfinților că un părinte încerca să înțeleagă lucruri de felul acesta, să-și explice tot felul de lucruri ciudate, cumva parcă nedrepte. Și atunci i-a dat Dumnezeu în gând să meargă la alt părinte și părintele respectiv îi va explica. Pe drum s-a întâlnit cu un părinte mai tânăr și i-a spus că și el merge acolo, și s-a bucurat, și mergeau împreună. Au ajuns, la un moment dat, pe malul unei mări și i-a prins noaptea, și au stat la un han acolo, la un om credincios. Omul acela i-a cinstit, fiind credincios și ei călugări ș.a.m.d. Și călugărul cel tânăr, când n-a fost gazda atentă, i-a luat un vas de argint cu care i-a servit și l-a aruncat în mare. Bătrânul s-a uitat ciudat așa, dar n-a zis nimic. Cum măi, omul acesta ne-a primit, ne-a ajutat și acesta îi aruncă vasul în mare? Au mers mai departe, îi prinde noaptea iarăși, iarăși la un om credincios și călugărul cel tânăr, noaptea, merge și-i junghie copilul. S-a mai întâmplat și încă altceva, nu vă mai spun toată povestea, după care bătrânul a răbufnit, n-a mai rezistat. Cum domnule faci treburile astea? Tu ești om sau demon? Sau ce ești? Cum? Zice: uite, acolo la omul acela i-ai aruncat farfuria de argint în mare, și el ne-a servit, și a fost bun cu noi. Și atunci i-a zis: n-ai cerut tu oare să afli judecățile lui Dumnezeu, să înțelegi? Bun, hai că-ți explic. Da, era credincios, dar farfuria aceea omul acela a furat-o și ea era ca o pată pentru el, și l-am curățit de pata aceea, și am aruncat-o în mare, pentru că nu era cu dreptate ca să o aibă. Păi, și atunci cu copilul, că ai omorât copilul? Da – zice – copilul acela urma să ajungă un mare criminal și ca să nu ajungă un mare criminal, el încă fiind credincios acum, l-am omorât și l-am trimis în rai. Acel călugăr tânăr era îngerul lui Dumnezeu, trimis de Dumnezeu să-i explice. Și i-a zis: uite, acum du-te la chilia ta și nu mai încerca tu să ispitești, să înțelegi tu lucrările lui Dumnezeu, lucruri cumva de neînțeles.

Așa și aici, noi nu știm ce ar fi fost copilul acela, ce s-ar fi întâmplat dacă era sănătos, însă ne putem împlini în toate condițiile. Uitați-vă la Părintele Teofil. El avea atâta amar de motive să fie trist, să fie supărat. Păi cum domnule, Dumnezeu chiar pe el, de ce chiar pe el, ce a făcut, ce păcate? Nu l-a interesat treaba aceasta pe Părintele.(Arad)

Am mai spus că Părintele Teofil, acum, la bătrânețe, și-a rupt piciorul. Știți mulți dintre dumneavoastră. Și eram foarte contrariat pentru lucrul acesta, că nu-l înțelegeam. De ce a îngăduit Dumnezeu să-și rupă Părintele Teofil piciorul acum, la bătrânețe? Poate nu i se mai sudează oasele, nu mai poate merge la conferințe. Cum de nu l-a ocrotit Dumnezeu? Cum de a îngăduit Dumnezeu treaba aceasta? Și nu merita Părintele Teofil să i se întâmple treaba asta. Și mă frământau gânduri de felul acesta, deci nu înțelegeam. Și am mers la Părintele la spital, la Brașov, și primul lucru pe care am făcut – l-am întrebat: Părinte, de ce credeți că a îngăduit Dumnezeu să vi să rupă piciorul acum, la bătrânețe? Și a zis: Dragă, nu știu și nici nu mă interesează să știu de ce, ci un singur lucru mă interesează - să depășesc condiția în care mă aflu.

Și atunci mi-am dat seama că eu intrasem în logica acelui rău, căutam un răspuns, o explicație și nu găseam. El era, de fapt, în logica depășirii răului, nu în logica răului. Pe el îl interesa să depășească situația respectivă. Și, iată, situația respectivă, în felul acesta asumată și depășită, îl angaja pe el și mai mult într-o creștere lăuntrică. Pe când o intrare în logica răului face să te scufunzi efectiv, să te cufunzi în răul respectiv.

Și Părintele Teofil, în general, ne învață aceasta prin viața lui. Gândiți-vă ce handicap mare a avut Părintele Teofil – să nu vezi. Și-a asumat realitatea aceasta, chiar dacă spunea că atunci când era copil nu știa ce înseamnă să nu vezi, că el n-a văzut ca să compare cu nevăzutul. Deci, aceasta era realitatea lui, nu știa. Dar cu toate astea și-a asumat și n-a intrat în logica răului, iarăși, că de ce sunt eu așa, că de ce sunt nedreptățit, e corect ca eu să intru în viață așa și alții să intre nu știu cum, și gânduri și atitudini care l-ar fi răcit lăuntric. Nu. Și-a asumat situația aceasta și a depășit-o prin angajare, deci a intrat iarăși în logica depășirii acelei situații.

Și logica aceasta a depășirii situației respective, a handicapului respectiv i-a adus foarte multe avantaje. Eu nu cred că Părintele Teofil era ce este, ce a fost, dacă n-avea handicapul acessta. Nu cred că avea memoria care a avut-o și nu cred că avea profunzimea aceea. Or, handicapul acesta l-a ajutat, l-a și ajutat. Deci, el a avut foarte multe avantaje asumându-și un dezavantaj. Deci, un dezavanatj asumat s-a transformat într-o sursă de avantaje. (Timișoara)

Părintele a ajuns la o interiorizare extraordinară și la o ordine la nivelul minții foarte avansată și din cauza asta, că era infirm. Deci, el nu trăia cum trăim noi așa, pentru el trebuia, în minte, să-i fie foarte clar unde-i ușa, câți metri sunt până acolo, ce-i acolo, ce-i acolo, orice realitate cu care venea în contact trebuia să o simtă, trebuia să-i fie clară. Deci, s-a obișnuit așa cu claritate la nivelul minții și atunci așa era și în planul ideilor, și al noțiunilor, și al conceptelor. Totul trebuia să-i fie foarte clar. Pentru noi nu, că iau o carte și mă mai dumiresc, nu mă interesează neapărat să țin minte aia sau aia. Bun, uite și în planul memoriei, Părintele știa foarte multe poezii. Păi l-au ajutat și astea pe Părintele Teofil, pentru că unde să le caute? Nu le are la

îndemână, orb fiind, să recite o poezie, spre exemplu. Și atunci trebuia să o transfere înlăuntrul lui să o aibă tot timpul la îndemână. Și iată la câte a ajuns Părintele Teofil plecând de la o infirmitate asumată și depășită în permanență prin lucrare.

Și noi trebuie să ne asumăm condiția și să intrăm pe logica aceasta a depășirii situației. Uite, îl avem un exemplu foarte clar pe Părintele Teofil în acest sens, nu să tot căutăm explicații – de ce mie, de ce așa, de ce așa, de ce așa. Nu. Și-mi spunea Părintele Teofil, de multe ori: dragă, ia lucrurile cum vin. L-am întrebat odată – eram la mânăstire, încă nu terminasem facultatea, eram și iconomul mânăstirii cu partea adminstrativă, mii și mii de lucruri aveam pe cap, nu mai știam ce să mai fac – pe Părintele Teofil ce să fac, ce ordine de priorități să am că nu mai știu cum să le dau de capăt? Și Părintele Teofil mi-a zis: dragă, fă ce-ți iese înainte. Așa am făcut și s-a făcut rânduială. Ce-mi ieșea dimineața înainte? Păi, pravila, trebuie să mă rog, rugăciunea de dimineață. Aia făceam. După aceea ce? Slujbe. După aceea? Următoarea, la rând, și nu mai tot socoteam că așa, că nu știu ce. Deci, intram cumva într-o logică a creației, a depășirii, a lucrării nu critica examinării situației, că-i greu, că de ce.

Așa și un om cu infirmitate, nu trebuie să caute explicațiile în infirmitate, ci în depășirea ei. (Arad) 

Cum ne purtăm cu un ateu pe care-l iubim creștinește și el ne iubește, dar nu ne împărtășește credința?

Părintele Iustin:

Ne purtăm cum suntem, adică ne purtăm creștinește odată ce suntem creștini, ne raportăm la el raportându-ne la sistemul nostru de valori. Nu starea lui ne dictează nouă raportarea, ne determină raportarea, ci starea noastră și raportarea la universul nostru de valori ne determină. Să știți că de multe ori alunecăm cumva și intrăm în logica răului. Nu după logica răului lui trebuie să mă raportez la el, dacă este rău, ci după logica binelui meu, după logica binelui lui Dumnezeu.

Este foarte important, să știți, în viață să nu intrăm în logica răului. Trebuie să facem, dacă vreți, întrecere cu el, să vedem ce-i mai puternic acolo: credința noastră sau necredința lui, dragostea noastră sau lipsa dragostei lui? Ne putem verifica ce suntem, până la urmă, în relația cu celălalt. Bineînțeles că nu facem experimente aici, efectiv trebuie să ni-l asumăm. Știți ce zic Sfinții Părinți că ce nu-i asumat nu poate fi mântuit. Și el, ca să se mântuiască trebuie asumat, trebuie asumat prin iubire. Și prin iubire îl asumăm și îl însumăm în viața noastră.

Oașa se gândește să creeze o tabără și pentru familiile creștine cu copii?

Părintele Iustin:

Numai copiii ne mai lipsesc acolo. Nu ne-am gândit să facem o tabără pentru post ascor-iști, pentru cei căsătoriți, dar nu-i excludem nici pe ei. Într-adevăr, să știți că îi mai restricționăm, că atunci când sunt sute de tineri acolo, și lucrurile trebuie să meargă bine, și să fie o organizație bine pusă la punct, atunci nu mai prea au loc copiii acolo. Nu ne-am gândit încă, însă poate negociază cu tinerii care ne capacitează la maxim. Noi oricum dăm tot ce putem în relația cu ei și este o asociație Prologos, care este și organizatoare în seara aceasta, o asociație pentru post ascor-iști. Cei căsătoriți se întâlnesc acolo și fac treabă bună. Știți că Grădinița Troița este înființată de ei în colaborare cu Arhiepiscopia, sub patronajul Arhiepiscopiei, cu binecuvântarea Arhiepiscopiei. Și alte acțiuni are Asociația Prologos care este pentru ei, într-adevăr, pentru cei care sunt căsătoriți.

Vorbiți-ne puțin despre viața prin celălalt în căsnicie. Cum să trecem peste ispite și rutină? De ce moare o căsnicie?

Părintele Pantelimon:

Îi mai dau și eu la părintele un răgaz. Căderea în rutină, ca să zicem așa, este din lipsa de credință. O relație de căsnicie, dacă rămâne numai la nivel natural, la nivelul, să zicem, iubirii unuia față de altul și nu este și transfigurată prin credință, se epuizează, ca orice realitate naturală, se epuizează. Atunci ca ea să sporească, ca ea să nu cadă în rutină, trebuie ca membrii ei să nu fie rutinați.

Or, dinamismul vieții vine din credință. Numai credința te ajută să ieși din uniformitatea acestei vieți. În afară de credință există diversitate, dar nu există sporire. În planul acesta, să zicem așa, al lumii de astăzi există foarte multă diversitate, nu? Tot timpul se schimbă ceva în exterior, dar nu există noutate. Adică toată această diversitate este foarte, foarte banală la un moment dat. Noutatea vine numai din adâncirea vieții, din spiritualizarea vieții. Atunci, ca să nu se rămână la această rutină, să nu se rămână în prizonieratul imanentului, trebuie ca fiecare să se depășească prin credință.

Vedeți, de aici vine și înțelesul cununiei. De ce nu se poate căsătorie în afară de cununie? Pentru că aceasta înseamnă să condamni căsătoria aceea imanentului, să condamni căsătoria aceea lipsei de Dumnezeu, s-o condamni la absența lui Dumnezeu din viața celui căsătorit, din viața acelui cuplu. Și atunci ea, cum ziceam, la un moment dat, se epuizează. (Timișoara)

Părintele Iustin:

Să știți că nu numai sufletele mor, când se depărtează de Dumnezeu, ci și iubirile. Cu timpul – ați văzut, acum eu știu din experiența dumneavoastră, vorbesc din experiența dumneavoastră, am întâlnit și noi sute și mii de cazuri la spovedanii – nu se mai cultivă iubirea. Pe mine chiar mă doare treaba aceasta. Cum domnule de nu se iubesc mai mult? Păi, extraordinar de frumos poate să fie viața în familie. Adică atâta dragoste trebuie să fie încât să stai cu chin la serviciu, abia aștepți să mergi acasă să intri în zona iubirii, să te întâlnești cu ceilalți, să arzi de dragul celorlalți. Și pe focul iubirii, dacă nu mai bagi din când în când câte un lemn, se stinge, se stinge focul și atunci rămân niște regului de conviețuire acolo, niște legi, cădem în zona legilor, a drepturilor, a părerilor.

Or, iubirea înseamnă viață prin celălalt. Or, când trăiești prin tine și ai tot felul de păreri, și te afrmi pe tine, și te urmărești pe tine, și nu ești de acord, și aia, și aia, și aia, nu-l iubești. Păi, prin iubire îl aduci și-l pui în locul tău, el e sinele tău, deci e noul tău sine, prin el trăiești. Voia lui sau voia ei e voia ta. Ce-și dorește el, ce vrea el, aceea îți dorești tu. Tu ieși din ecuație, tu nu mai exiști prin tine, exiști prin celălalt. Se ajunge până la un anumit nivel și firesc, natural, dar te adâncești tot mai mult dacă-L introduci și pe Dumnezeu în ecuația iubirii tale. Și atunci iubirea e desăvârșită sau tinde spre desăvârșire când e în trei, nu numai în doi. Eu, tu și Iisus Hristos. De aceea se ajunge la asta pentru că se stinge iubirea și nu se cultivă iubirea. (Arad)

Îmi spunea Părintele Teofil cândva, întrebându-l despre mânăstire și legat de faptul de a merge eu la mânăstire: Dragă, dacă odată mers în mânăstire, nu devii mai bun decât înainte de a intra în mânăstire, nu se justifică să stai în mânăstire sau să mergi la mânăstire, dacă nu crești, nu te împlinești, nu crești valoric prin asta. Cred că același lucru e valabil și la căsătorie, că dacă nu-ți crești valoarea, nu-ți ridici valoarea, nu te împlinești mai mult, nu ajungi la mai multă virtute, la mai multă bucurie, la mai multă împlinire, la mai multă creștere, deci dacă nu se ajunge la aceasta prin familie, nu se justifică. Dar pentru asta este.

Scopul principal – zicea Sfântul Ioan Gură de Aur – al căsătoriei este împlinirea prin celălalt și după aceea nașterea de prunci. Deci, nu este nașterea de prunci scopul cel mai înalt al căsătoriei. Este înalt, dar nu cel mai înalt, ci împlinirea. Or, aceasta presupune o angajare, o lucrare continuă. Noi mergem acasă, de multe ori, ca în concediu. Tragem toată ziua și când ajung acasă mă relaxez, mă odihnesc, văd eu ce mai fac pe acolo. Dar e un mediu în care trebuie să lucrezi, e un alt univers, merge după alte legi. Merg în societate după legi democratice, merg acasă, familia aceea e organizată după legi teocratice. Dacă merg cu democrația și bag democrația în familie am distrus-o, mi-am distrus familia. Nu funcționează familia după legi democratice. Vedeți unde intră democrația acolo, cu copiii, când le intră democrația în cap și se raportează democratic la părinți și atunci nu mai ascultă, nu mai poți să mai faci nimic cu ei. E alt univers care merge după alte legi.

Ei, or, noi trebuie să intrăm acolo, și să lucrăm, și să creștem, și să devenim. Când intri în familie, trebuie să intri ca în biserică. Și n-ai voie să ieși din familie decât cum ieși din biserică. Din biserică niciodată nu ieși cum ai intrat, totdeauna ieși mai ușor, mai bun, mai luminat. Se întâmplă ceva înlăuntrul tău, te refaci în biserică. Ei, așa și acasă, mă duc acasă ca la biserică, deci mă întorc refăcut, renăscut. Asta nu se întâmplă stând sau stând pasiv sau absent în familie. Deci, e vorba de asumare a unei vieți de familie. Observăm că investim acum tot mai mult în exterior și nu mai investim înlăuntrul familiei noastre. (Timișoara) 

Părintele Pantelimon:

De asemenea, dacă se rămâne strict la o relație firească, ajungi, zicem noi, să-l privești pe celălalt realist, să-i vezi și cele bune și cele rele. Asta să știți că nu e o soluție. Noi trebuie să ajungem la suprarealism. De aceea contează foarte mult și spovedania și duhovnicul, pentru că tot timpul există tendința de a cădea în realism, de a decădea în realism. Ca să poți să-l vezi pe celălalt, trebuie să-l privești cu ochii credinței. Or, cum ziceam, e greu, e greu de realizat lucrul acesta dacă tu nu ai niște preocupări religioase foarte serioase și o implicare religioasă. Cazi în realism și din realism cazi, cum ziceam, în modul demonic de a-l privi pe celălalt. Adică îi vezi și cele bune și cele rele. După aceea cele rele încep să crească în privirea ta și să activezi în continuare alte rele în el.

Cum vă ziceam, de multe ori noi suntem cauza păcatelor aproapelui nostru, pentru că noi le activăm în el. Așa cum noi putem să fim și sursa virtuților, cum ziceam, să fim cel care udă lăstarul și-l transformă pe celălalt în pom al vieții, îl face să înflorească, îl face să aducă roade, să se transforme într-un pom al vieții. Dar, pentru asta trebuie să avem o privire suprarealistă, să-l privim prin ochii credinței. E vorba de o nebunie, de o nebunie duhovnicească, adică să te forțezi să nu privești lucrurile așa cum sunt. Să cauți să privești lucrurile cum le vede Dumnezeu, că Dumnezeu și la el ține. Și cum le vede o mamă. Iubirea unei mame o face irealistă în raport cu copiii ei. Nu vede neputințele, nu vede defectele, tot timpul le acoperă. Așa trebuie să ajungem și noi, că de aia zicea Părintele Teofil să ai față de aproapele inimă de mamă și față de tine – zicea – nu inimă de judecător, pentru că judecătorii n-au inimă, au minte, trebuie să ai minte de judecător. (Arad) 

Cum poți să nu-l rănești pe cel de lângă tine atunci când descoperi iadul din tine, atunci când toate relele pe care le-ai acumulat încep să iasă la suprafață?

Părintele Pantelimon:

Să știți că multă răutate în viața omului vine din nemulțumirea față de sine. Când nu ești împlinit tu, când ești nemulțumit de tine însuți, ești rău și cu cei din jurul tău. Și atunci împlinirea de sine vine tot prin credință, prin lucrarea faptelor bune, prin împlinirea datoriei. Când ai conștiința că ți-ai împlinit datoria față de Dumnezeu ești și mulțumit. Când ești mulțumit, ești și bine dispus. Dar dacă te știi apăsat de păcate, dacă te știi frământat de păcate, dacă știi că ai făcut compromisuri, că ai căzut, ești nemulțumit și atunci starea de nemulțumire o răsfrângi și asupra celorlalți, ești rău și cu cei din jurul tău. Și atunci e foarte important tot timpul să te calibrezi, să te corectezi. Bine, am slăbiciuni, am căderi. Mă duc la duhovnic, mă spovedesc, mă-ndrept. Nu stau în starea de cădere. Nu-i grav faptul de a cădea cât faptul de a nu te ridica. Și atunci în permanență eu trebuie să fiu împlinit, să mă lupt cu mine, să mă depășesc. Nu neapărat să știu că am realizat nu știu ce lucruri, dar să știu că m-am luptat cu mine, să știu că mi-am forțat un pic limitele, că mi-am împlinit datoria. Și atunci din împlinirea datoriei vine și mulțumirea și din mulțumire vine și o anumită tihnă, o anumită bună dispoziție pe care o arăți și față de ceilalți.

Este nevoie și de multă lepădare de sine în familie, în viața fiecăruia dintre noi, adică să te lepezi de tine, să nu te mai gândești ce dorești tu, ci să te gândești ce dorește celălalt. Să te gândești ce ai putea, cum ziceam, în fiecare zi să faci pentru cel de lângă tine, nu ce-ai vrea să faci tu, ce ți-ai dori tu, nu să cauți să-ți urmărești dorințele tale. Să te golești de dorințele tale și abia atunci începi să fii sensibil cu celălalt.

Să știți că preocuparea de sine este ca un tiran, te tiranizează și te orbește. Nu mai poți să-l vezi pe celălalt, dar te simți și înlănțuit. Abia când te lepezi de tine te simți liber. Deci, sinele este ca un idol sau, să zicem așa, ca un demon care te posedă și nu mai poți să fii liber. De aceea zicea Domnul Hristos, ca și condiție fundamentală a vieții creștine, că prima condiție este lepădarea de sine, pentru că abia prin lepădarea de sine se ajunge la eliberare, la libertate.

Părintele Iustin:

Zicea Sfântul Antonie cel Mare că lucrarea cea mare a omului este ca să-și pună păcatul său asupra sa și să aștepte ispita până în clipa cea din urmă. Părintele Teofil sublinia, ne spunea: Băgați de seamă, luați aminte, e vorba de lucrarea cea mare a omului, deci nu de o lucrare oarecare, cea mare, ca să-și pună păcatul său asupra sa. Adică odată ce ți-ai descoperit păcatele și-ți vezi păcatele și răutatea, nu-i puțin lucru, să știți. Zice Sfântul Isaac Sirul că cel care-și vede patimile este mai mare decât cel care îi vede pe îngeri. Nu-i puțin lucru să descoperi răul din tine. Aceasta presupune o lumină înlăuntrul tău. Câtă vreme e întuneric în sufletul tău nu vezi nimic. Și când începi să vezi înseamnă că se face lumină acolo. De asta avem impresia că pe măsură ce înaintăm în credință, suntem tot mai răi, descoperim răutăți pe care nu le-am descoperit și avem impresia că acum s-au produs, când le descoperim. Nu, dimpotrivă. Și așa este urcușul duhovnicesc, cu conștiința coborâșului, ai impresia că ești tot mai rău. Și Părintele Sofronie de la Essex - îmi spuneau cei care au fost prin preajma lui – avea păreri foarte proaste despre el, se credea ultimul om. Chiar așa credea. Și Sfinții Părinți nu se vedeau ceva, nu se credeau ceva.

Or, răul care-l vedem trebuie să ni-l asumăm, deci să-l punem asupra noastră. Răul pe care-l descoperim în noi e al nostru și este din cauza noastră. În momentul în care descoperim răul și ne revoltăm din cauza mândriei noastre și punem vina pe exterior, că din cauza aia, și aia, și aia, și că nu-s înțeles sau înțeleasă ș.a.m.d., n-am făcut nimic, decât să mă afund în acel rău. Or, eu nu trebuie să mă afund, nu trebuie să intru nici în logica răului meu lăuntric, trebuie să mi-l asum și trebuie să intru în logica depășirii acelui rău.

Ce sfaturi puteți da persoanelor care nu știu exact ceea ce vor de la viață, celor care nu știu încă pe ce drum să apuce? Cum știm cine suntem și ce suntem?

Părintele Iustin:

Mă uit la părintele Pantelimon și el la mine. Mie mi-e greu, într-un fel, să răspund la întrebarea aceasta pentru că eu am fost hotărât de mic, și de mic am știut ce am vrut, și n-am trăit starea aceasta să nu știi ce vrei, să fii într-o stare de derută. Dar cred că – spuneau Sfinții Părinți – dobândești o virtute cel mai ușor stând lângă cineva care o are, mai ușor decât prin exercițiu, de unul singur, pentru că ți se transmite, te ajută. Or, dacă nu știe ce vrea, să vină la noi, că noi știm ce vrem și sigur o să afle și el ce vrea. Adică să stea, să se apropie de oameni care știu ce vor. Și, în general, e bine, dacă vezi că stai rău, spre exemplu, ești trândav, ești puturos și nu știi cum să scapi de lene, apropie-te, împrietenește-te cu alții care-i vezi că sunt harnici, care sunt luptători, jertfitori și te influențează și pe tine.

Părintele Pantelimon:

Referitor la a te înțelege pe tine însuți, în ziua de astăzi există într-adevăr, așa o pierdere a identității și ca un rezultat al globalizării valorilor și ca un rezultat, să zicem, al lipsei de memorie, un rezultat al amneziei. Ești ca un om care și-a pierdut memoria, când nu știi cine ești. Și atuncea, dacă nu mai știi cine ești trebuie să-ți recuperezi memoria. Care este memoria ta? Neamul tău. În neamul tău, tu vezi, îți recunoști potențele, în neamul tău îți recunoști idealurile, în neamul tău îți găsești oglindite puterile tale sufletești, credința ta, modul tău de a-ți trăi credința.

Să știți că noi, ca și români, avem un mod propriu de a ne trăi credința și există, din această cauză, multe confuzii și în viața duhovnicească. Pentru că, cum avem tendința să importăm totul acum și nu mai avem conștiința propriei valori și a propriei demnități, luăm și spiritualitatea, o importăm din Grecia, din Rusia, și nu mai știm să ne trăim credința în felul nostru specific, care este un mod cu totul și cu totul unic, mai ales că vorbim acum, în perioada aceasta de colinde. Această bogăție a colindelor nu o găsești niciunde altundeva în lume. Și prin colinde vezi cum este integrat în viața românului totul. Adică și Dumnezeu, și natura, și animalul domestic de lângă el, totul este cumva foarte aproape, foarte familiar. Deci, este un mod specific. Și atunci ca să-ți descoperi identitatea trebuie să-ți recuperezi memoria.

Cum putem dobândi iubirea față de aproapele pentru a-i putea face casă în sufletul nostru? Cum îl putem primi pe Dumnezeu în suflet? 

Părintele Iustin:

Spun Sfinții Părinți că la iubire se ajunge cel mai bine prin rugăciune. Adică rugăciunea este virtutea care înmulțește cel mai mult iubirea. Orice virtute ne duce la iubire și finalizează în iubire, adică creștem în iubire practicând orice virtute. Orice virtute în relație cu Hristos, bineînțeles. Dar, rugăciunea, mai mult decât alte virtuți ne ajută să ajungem la iubire. Deci dacă vrem să iubim mai mult, neapărat trebuie să lucrăm virtuțile mai mult și rugăciunea în special.

Or, odată ajunși la iubire, ne învață iubirea. Așa cum și rugăciunea cel mai mult te învață ceva despre rugăciune, adică rugăciunea este cea care te învață cel mai mult despre rugăciune. Ea însăși îți devine învățător, mai mult decât orice ai citi. Dacă ești atent când te rogi, îți spune ea. Îmi amintesc când eram mic și urcam pe acoperișul casei pe acolo cu meșterii și-i întrebam – intram și eu atunci în viața conștientă – de ce puneți așa, de ce bateți așa, de ce ați pus așa? Ziceau oamenii de la sat: Măi copile, îți spune lucrul cum trebuie să faci. Și atunci și rugăciunea îți spune ea. Și iubirea îți spune cum să te raportezi și bineînțeles că Dumnezeu, prin iubire, te călăuzește cum să te raportezi unic la o persoană unică.

Iubirea adevărată – spun Sfinții Părinți – nu așteaptă răspunsul. Deci, chiar dacă celălalt nu-i capabil să ne răspundă la deschiderea noastră, la dragostea noastră, nu-i nimic. Noi să ne raportăm la el ca o mamă, cum spunea Sfântul Nicodim Aghioritul. Știți că zicea că la aproapele să te raportezi cu inimă de mamă, la Dumnezeu cu inimă de fiu și la tine însuți cu inimă de judecător. În viața concretă noi cam inversăm aici lucrurile și ne raportăm cu inimă de judecător la aproapele și cu inimă de mamă la noi. Încercăm să ieșim bine noi, să fie bine pentru noi. Vine dintr-o raportare critică.

Or, vedeți că Domnul Hristos spunea că: n-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea, n-am venit să Mi se slujească, ci Eu Însumi să slujesc tuturor. Și Domnul Hristos vrea să mântuiască lumea și prin mine, adică El și-a asumat umanitatea căzută printr-un Om, prin omul Iisus Hristos. A mântuit lumea virtual în acel Om – Iisus Hristos – și cu El S-a-nălțat la cer. Dar acum Se pogoară în fiecare dintre noi la Botez și continuă aceeași lucrare de mântuire a lumii lăuntrice și a lumii exterioare și reface același traseu care l-a avut pe pământ ca om, Dumnezeu unit cu omul, reface cu fiecare dintre noi traseul acesta, cu fiecare dintre noi Se răstignește, cu fiecare dintre noi lucrează la mântuirea tuturor. Adică El vrea să mântuiască lumea prin fiecare dintre noi, nu numai prin omul Iisus Hristos.

Și atunci, ca Dumnezeu să poată mântui în mine și în jurul meu, trebuie să pun problema ca El, trebuie să-L las să conducă El, trebuie să mă dau după El. Omul Iisus Hristos, că era om adevărat, cum S-a raportat la persoana lui Dumnezeu, cum S-a raportat la Dumnezeu, la Dumnezeu care S-a întrupat în acel om? Păi, cu supunere totală. Deci, și noi, cumva, să ne lăsăm în mâna lui Dumnezeu, să urmărim mereu să facem voia lui Dumnezeu care este mântuirea noastră și a tuturor celor din jurul nostru. Trebuie să punem problema ca Dumnezeu și să încercăm să lucrăm ca Dumnezeu ca să ajungem dumnezei și să se mântuiască și ceilalți prin noi. Dumnezei prin participare, nu prin ființă, dumnezei după har. Știți că acolo zice proorocul David și Dumnezeu prin proorocul David: Eu am zis dumnezei, dumnezei sunteți toți, dar voi ca oameni cădeți ș.a.m.d. E o asumare, cumva, a întrupării, după har, a lui Dumnezeu în noi. Păi, numai aceasta dacă am ști, că e Dumnezeu întrupat în noi și că Dumnezeu vrea să mântuiască toată lumea cu care pot eu să vin în contact, să o mântuiască și prin mine, s-ar schimba complet direcția și modul de a fi în viață.

Cum se poate activa sentimentul de iubire din interior?

Părintele Pantelimon:

Zicea Părintele Teofil că la iubire se ajunge lucrând faptele iubirii, roadele iubirii. Care sunt roadele iubirii? Răbdarea, dragostea, buna cuviință, să nu cauți cele ale tale, ci pe cele ale aproapelui. Prin roadele iubirii se lucrează iubirea.

Să știți că iubirea nu este o stare de emotivitate, nu este un sentiment, iubirea este o virtute, o virtute care se lucrează. Nu stai așa și îți închipui și te autosugestionezi că-l iubești, îți creezi tu o stare. Aceea nu este iubire. De aceea iubirea nu se identifică nici cu îndrăgostirea. Îndrăgostirea este, să zicem, o realitate biochimică, pe când iubirea, cum ziceam, este o virtute. Deci, este, să zicem așa, un sentiment nobil iubirea, care se lucrează. Și atuncea nu poți să aștepți să-ți cadă iubirea din cer, așa, să o ai direct, trebuie lucrată.

Dar se lucrează în primul rând prin starea de jertfă. Domnul Hristos, Dumnezeu cum și-a manifestat iubirea față de om? Iubindu-ne din cer? Ne-a iubit și din cer, dar cum și-a manifestat iubirea? Și-a dat pe Fiul Său. Hristos, ca Dumnezeu întrupat, cum și-a manifestat iubirea? Slujind, slujind Apostolilor, răstignindu-Se pentru noi, jertfindu-Se pentru noi. Atunci tu vrei să ajungi la iubire, dar fără să te doară, fără să te ostenești, fără să dai nimic din tine. N-ai cum să ajungi la iubire.

Părintele Iustin:

Și dacă n-ai cunoscut iubirea și nu știi cum să te apropii de ceva ce n-ai întâlnit niciodată în viața ta, atunci poți mai la general să mergi, să renunți să cauți iubirea și să-L cauți pe Dumnezeu, că Dumnezeu e iubire și atunci poate că o găsești mai ușor.

Dacă nu arătăm răul ce-l face cel de lângă noi atunci cum îl înlăturăm?

Părintele Iustin:

Vă spuneam că spun Sfinții Părinți spun că ce nu-i asumat nu-i mântuit. Trebuie să ni-l asumăm pe celălalt cu rele, cum este și să-l spălăm înlăuntrul nostru. Spunea Părintele Teofil foarte frumos despre Dumnezeu, că Dumnezeul nostru, adică Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul cel viu este Dumnezeul Cel care spală picioarele oamenilor, și că ne cere și nouă Dumnezeu același lucru. Vă amintiți că după ce, la Cina cea de Taină, Domnul Hristos le-a spălat picioarele ucenicilor, le-a zis: cunoașteți voi ce v-am făcut Eu vouă acum? Și le-a cerut să facă și ei la fel semenilor. Or, acum noi nu mai putem fizic să spălăm picioarele altora, dar putem spiritual, putem sufletește să spălăm picioarele celuilalt, adică să-l spălăm atunci când ni-l introducem în conștiință. N-are voie să intre murdar în sufletul nostru celălalt. Trebuie să-l dezbrăcăm, să-l curățim de toată răutatea atunci când îl introducem în sufletul nostru. După aceea, iubindu-l, el vine și se întâlnește cu el spălat înlăuntrul nostru, se recunoaște, se vede cum trebuie să fie, își dă seama de răul, de starea în care e și vede cum trebuie să fie. Dar asta pentru că am reușit eu să-l spăl mai întâi.

Părintele Iustin:

Credeți că el nu știe că e rău? Dar n-are putere să-și depășească răul. Și atunci ce folos să faci dreptate, ce folos să constați că este rău, dacă răul nu poate fi depășit? Și atunci eu nu trebuie să-i arăt răul din el, eu trebuie să-i arăt binele din el, pentru că el, lucrându-și binele, primește putere să-și depășească răul. Asta trebuie să fac. Toți știm că suntem răi. Și? Dacă n-ai putere să scoți răul, de unde găsești putere să scoți răul din tine? Numai te poți epuiza luptându-te cu relele din tine și să nu poți să le depășești, pentru că nu ești la măsura să le poți depăși. Dar afirmând binele din celălalt, încurajându-l să lucreze binele, trecând peste relele lui, el lucrând binele se întărește și cu timpul va ajunge și la puterea de a scoate răul din el, pentru că el nu poate să scoată răul din el, binele scoate răul din el. Înmulțirea binelui, lucrarea binelui este ceea ce scoate răul din el. Așa numai să constatăm că suntem răi nu folosește la nimic.

Părintele Iustin:

Dar chiar și o vorbă, formală cumva – am auzit-o la mulți oameni, adresându-se celorlalți: măi, om bun – și dacă o zici așa numai din gură, parcă tot îți dă un pic de nădejde, de curaj așa când îți zice: măi, om bun!

Și dacă ne gândim mai mult la fiul risipitor, după ce a pierdut el totul, ce l-a ridicat? Conștiința că-i rău? Nu aceasta, ci descoperirea faptului că e iubit. Când și-a venit în sine și s-a întors către el, a văzut dragostea tatălui, care era în el și care-l urmărea peste tot și aceasta l-a întors. Deci, ceva pozitiv l-a întors. El trebuie să se agațe de altceva. Nu-i de ajuns să constați că te îneci ca să scapi de înec. Trebuie să te prindă cineva, trebuie să te prinzi de ceva ca să poți să scapi de acolo. Așa-i și în situația aceasta. Dar Dumnezeu să știți că e mereu cu noi, mereu după noi. Și iubirea Lui nu s-a aplicat numai așa într-un caz particular, într-o pildă. Fiul risipitor reprezintă tot neamul. El așa Se raportează la toți, ne urmărește pretutindeni cu dragostea Lui. Pretutindeni. Și dragostea Lui l-a făcut să se întoarcă și ne face pe noi să ne întoarcem. Și dragostea Lui L-a făcut să aștepte.

Eu mi-am pus problema la pilda aceasta – făcând și ingineria, m-am mai gândit și așa ca inginer, că n-o murit inginerul din mine – cum de a știut Dumnezeu să fie la poartă când a venit fiul risipitor? Putea să fie în altă parte, să fie la lucru undeva. Cum de era chiar acolo când a venit, să-l întâmpine? Și am găsit explicația aceasta la Sfinții Părinți și anume faptul că El era mereu în așteptare, El era tot timpul acolo. M-a impresionat foarte mult un tablou în care era ilustrată Pilda cu fiul risipitor. Era un bătrânel ridicat pe ceva, care privea în zare, și în zare se sfârșea, se termina un drum, și atât. Acesta era tabloul cu fiul risipitor. Foarte sugestiv. Adică tatăl era mereu în așteptare, mereu îl aștepta, mereu se gândea: oare nu vine? Și dragostea aceasta l-a recuperat, nu el s-a recuperat, Dumnezeu, până la urmă. Și de asta în faptul mântuirii fiecăruia dintre noi Dumnezeu e eroul principal.

Cum este posibil să dispară iubirea adevărată din familie?

Părintele Pantelimon:

Păi, cred că am mai lămurit treaba aceasta. Să o mai lămurim o dată? Păi, dispare când dispare Dumnezeu, că doar Dumnezeu este izvorul iubirii. L-ai scos pe Dumnezeu afară și, cum ziceam, când iese Dumnezeu, intră cel rău. Cel rău începe să arate relele. Când ajungi să vezi relele, nu mai poți iubi ceea ce este rău în celălalt. Deci, decăderea vederii este cea care ne răcește iubirea.

În iubire trebuie să fii cam nebun, așa, cum ziceam, să fii nu irealist, nu realist, ci suprarealist. Nu să te minți pe tine, ci să nu te mai minți pe tine, pentru că răul este o minciună.

Răul nu este o realitate în sine, răul este o deviere a ceva bun. N-am voie să mă întemeiez pe rău, pentru că dacă mă întemeiez pe rău, mă întemeiez pe ceva ireal. Răul n-are fundament ultim. Nu există rău. Răul este un bine deviat. Și eu, dacă iau răul de bun, atunci, de fapt, sunt în minciună. Deci, starea aceasta, care zicem noi că e realistă, că vezi lucrurile așa cum sunt, nu este realistă, este o stare mincinoasă.

Părintele Iustin:

Dumnezeu dispare cumva cum dispare soarele? Adică soarele tot acolo e, dar nu-l mai vedem fie că vine seara și se învârte pământul într-o altă poziție, fie că e ziuă și sunt nori. Dumnezeu este, dar apare răul care se interpune între noi și Dumnezeu și care ne afectează, care ne orbește de nu-L mai vedem. Și răul, păcatul are o otravă cu el, o otravă a morții. Atunci când păcătuim, otrăvim cu otrava morții, adică ucidem. Păcătuim în iubire, otrăvim iubirea și tot insistăm până când moare. Și după aceea nu ne explicăm cum de nu mai simt nimic și ce m-am înșelat înainte, credeam că așa și așa. Nu te-ai înșelat, ai văzut foarte bine, numai că nu mai vezi acum acum.

De asta sunt mulți tineri care admit păcatul pentru că se iubesc. Păcătuim, păcătuim, dar ne iubim. Bine, bine, dar prin păcat introduci otrava păcatului, deci moartea, introduci moartea în iubire, și atunci încet, încet începi să omori și, până la urmă, poate chiar și moare. Or, noi trebuie să introducem viața în iubire, mereu în iubirea noastră să introducem viața lui Dumnezeu, puterea veșniciei și, în felul acesta, salvăm iubirea noastră, adică o înveșnicim. În felul acesta se salvează o iubire, prin înveșnicirea ei, adică aducerea veșniciei în ea.

Părintele Pantelimon:

Să știți că este foarte greu să îți păstrezi o conștiință, cum vă ziceam, duhovnicească, în familie. De aceea este neapărat nevoie de un duhovnic, de aceea ai nevoie de cineva care mereu să te ridice sus, cum zice Sus să avem inimile, sus să avem privirile. Inevitabil, ca să zic așa, lucrurile au tendința de a aluneca în jos, de a decădea. E foarte greu singur, foarte greu singur.

Credința se trăiește altoit, trebuie să te altoiești la o sursă de credință mai puternică, pentru că în lume există foarte multă sursă de necredință în jurul tău. Și atunci tu singur e foarte greu să te menții și ai nevoie de susținere. Susținerea aceasta îți vine prin altoirea la o familie duhovnicească. Nu degeaba se zice că modelul mireanului este călugărul, nu degeaba există mânăstiri în lumea aceasta. Mânăstirile sunt locuri în care începi să vezi din nou limpede.

Toată această tulburare, toată această albeață care se pune pe ochi, de nu mai vezi lucrurile limpede în lume, se curăță când mergi în mânăstire. Atuncea mergeți mai des că acolo începeți să vedeți din nou lucrurile frumos. Noi am constatat treaba aceasta că lumea și aproapele încep să strălucească. În momentul în care se domolește un pic instinctul, în momentul în care se domolește un pic patima care se interpune între vederea dinăuntru și vederea din afară, în momentul acela începi să vezi din nou lucrurile frumoase, să vezi din nou lucrurile luminoase, să te bucuri de ele.

Care este diferența dintre iubire și dragoste? Sau există una?

Părintele Pantelimon:

Păi, nu. În Noul Testament se zice că dragostea este îndelung răbdătoare, dragostea este... Există diferență între iubire și îndrăgostire. Îndrăgostirea este fundamentul biologic al unei relații. Adică există oameni care se potrivesc, vedeți cum se zice că gusturile nu se discută. Dar acesta este numai un fundament biologic, care trebuie să existe și acesta într-o relație, dar nu se reduce la acesta. Deci, există o potrivire, o afinitate între oameni, așa cum vedeți că sunt oameni care, în mod normal, îți sunt simpatici și alții care, în mod normal, îți sunt antipatici, de unii te simți atras, de alții nu te simți atras, alții îți sunt neutri, ș,a.m.d., dar iubirea este altceva.

În relația cu celălalt Dumnezeu spune să întorci și celălalt obraz, dar nu există o limită a numărului de ori pentru această poruncă?

Părintele Iustin:

Faptul de a întoarce celălalt obraz ține de virtute. Și zicea Sfântul Grigorie de Nyssa că singurul hotar al virtuții este lipsa de hotar. Virtutea n-are hotar. Virtutea izvorește din Dumnezeu. Dumnezeu este ființa virtuții. Și cred că dacă avem poruncă să iertăm de 70 de ori câte 7, la fel și aici. Însă este mai mult o chestiune teoretică. Când chiar se întâmplă treaba aceasta înseamnă că le încasezi și fără să întorci celălalt obraz. Deci, oricum le încasezi acolo. Și chiar să se întâmple să întorci tu obrazul, e mai mult o teorie asta.

Cum reușim să-i convigem pe cei apropiați, care nu știu nimic despre viața duhovnicească, să vină la biserică?

Părintele Iustin:

În primul rând prin propriul exemplu. Știți că păgânii din primele secole ale creștinismului – până în secolul IV a fost interzis creștinismul și în Imperiul Roman și au fost uciși, ș.a.m.d. – erau foarte uimiți de faptul iubirii. Ziceau păgînii: uitați-vă la ei cât de mult se iubesc. Aceasta ar trebui în primul rând să-l cheme pe celălalt la o viață creștină, exemplul meu și starea mea. Adică el, văzându-mă pe mine, să se îndrăgostească cumva de virtute și să-și dorească să fie ca mine, nu atât prin argumente, prin poziție exprimată rațional și moralist, că nu-i bine nu știu cum. Tu îi spui la copilul tău să nu fumeze că nu-i bine, dar tu fumezi, să nu înjure, dar tu înjuri, să meargă la biserică, dar tu nu mergi, ș.a.m.d. Nu poți să-l convingi dacă nu ești convins, și nu poți să pătrunzi dacă nu ești pătruns, și nu poți să aprinzi dacă nu ești aprins, ș.a.m.d. Deci, cu starea noastră. Dacă vrem să se miște ceva înlăuntrul celor de lângă noi, atuncea să mișcăm cât putem mai mult înlăuntrul nostru și îi de ajuns.

Cum să scăpăm de deznădejde?

Părintele Iustin:

Prin nădejde. Da, dacă nu avem nădejde, să nădăjduim. Acum, în general, să știți că la deznădejde ne împinge mult mândria. Un om deznădăjduit e și mândru și mândria îți activează cumva deznădejdea. Atunci să încercăm să fim mai smeriți. De ce deznădăjduim? Că suntem într-o situație sau alta, negativă, bineînțeles. Păi, cum spuneam să ne raportăm? Să ne asumăm starea aceasta în care suntem, să știm că-i din cauza noastră și, prin credință, prin apropiere de Dumnezeu, sigur Dumnezeu ne ajută.

E foarte simplu. Ești în starea aceasta, îți cauți un povățuitor, care e duhovnicul. Și neapărat trebuie să avem duhovnic cu toții, nu se poate fără duhovnic. Deci, fiecare trebuie să aibă un duhovnic și duhovnicul este cel care te asumă, cel care te naște, cel care te crește, cel care te ridică. Așa cum părinții după trup te nasc, te formează, te învață, te spală până ajungi tu ceva să mergi pe picioarele tale în viață. La fel și în plan duhovnicesc trebuie să ai un părinte duhovnic. Atunci să ne căutăm duhovnic. Vă zic că lucrurile par simple dacă am fi smeriți. Dar dacă suntem mândri, atunci începem să ne revoltăm, că de ce Dumnezeu ..., începem să punem vina pe alții, în exterior. Este greșit, în viața duhovnicească, să fixezi răul în afara ta. Nu. Înlăuntrul meu. Celălalt e bun și eu sunt rău. Și ce mi se întâmplă are legătură cu viața mea și trebuie să-mi asum treaba aceasta.

Părintele Pantelimon:

Să știți că un om harnic nu prea deznădăjduiește. Un om harnic știe că poate să depășească o situație, ori că e vorba de o situație exterioară, ori că e vorba de o situație interioară. Dacă nu ești un om activ, ești un om leneș, atuncea când vezi că ai de lucru te sperii. Păi cum, atâta am de lucru, atâta am de recuperat? Mi se pare greu. Un om harnic nu-și pune problema cât are de lucru. El când are de lucru e bucuros că are de lucru. Așa și în plan spiritual. E mult de lucru? Slavă Domnului! Ce să te plângi?

Să știți că patimile sunt prea mult desconsiderate ca importanță. Lupta cu patimile din tine este foarte importantă. Noi am vrea să ajungem la nepătimire prin confort, din dorința de confort. Dar sfinții nu voiau să ajungă la nepătimire, sfinții vroiau să se lupte cu patimile. Și faptul de a nu avea nici un fel de ispită, de a nu avea ispite este o stare gravă. Știți din pilda aceea cu bogatul căruia i-a rodit țarina, care, la un moment dat, a zis: suflete al meu, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani, mănâncă, bea și te veselește. Ei, în momentul în care el a renunțat, ca să zicem așa, la luptă și a zis că a ajuns la o autosuficiență, în momentul acela și-a semnat condamnarea la moarte, acela era semnul morții.Așa și în plan spiritual, niciodată nu poți să zici: uite, trebuie să ajung la starea aceea ca atunci să mă odihnesc. Nu există odihnă. Starea de odihnă este lipsă de dinamism și aceasta este starea de moarte. Atunci lupta cu patimile este o mare sursă de capital spiritual. Atunci nu trebuie chiar așa să te sperii că ai de lucru.

Slavă Domnului că este de lucru.

Cum să ne rugăm corect ?

Părintele Iustin:

Spunea Sfântul Isaac Sirul că rugăciunea este respirația sufletului. Dacă rugăciunea este respirație și o putem compara cu respirația trupului, atunci poate e mai ușor să răspundem la cum să respirăm corect. Trebuie odată să respirăm aer curat, să stăm în aer curat și să respirăm adânc. Am înțeles că mai rămâne aer rezidual pe acolo prin plămâni care nu se elimină și că trebuie mereu să respirăm adânc. Prin rugăciune Îl inspirăm pe Dumnezeu, inspirăm puterea lui Dumnezeu, ca să spun așa. Și asta trebuie făcut mereu.

Avem o rugăciunea în Biserică care se face oricând și în orice poziție aproape, în afară de poziții necuviincioase, bineînțeles, și aceasta este rugăciunea lui Iisus – Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul. Aceasta să încercăm s-o zicem mereu și mai ales să-i alocăm un timp special. Ne fixăm mintea, prin atenție, în inimă și suntem atenți la cuvintele rugăciunii, și încercăm să ne adunăm cu toată ființa în direcția inimii, pe cuvintele rugăciunii. Și dacă se poate, cum vă spuneam, acasă să-i alocăm un timp anume rugăciunii lui Iisus, măcar 5 minute, dacă nu o oră, să spunem, și să încercăm să ne adunăm în rugăciune.

Uitați-vă la alții care fac yoga. Nu consideră că e mult să mediteze o oră pe zi, și chiar se bucură și realizează treaba aceasta, știu că au făcut ceva. Și noi atunci de ce n-am sta să zicem rugăciunea lui Iisus o oră? De ce nu o considerrăm o realizare ? E un lucru foarte important să te rogi și noi îl tratăm așa cu zgârcenie, adică îi alocăm timp foarte puțin și chiar îi furăm timpul. Dimineța și seara are și rugăciunea timpul ei, vremea ei și iată că i-l furăm, și timpul acela îl dăm trupului sau somnului. Decât să mai fac rugăciunea de dimineață mai bine mai dorm un pic, că-s obosit. Și am furat timpul rugăciunii. Sau seara sunt obosit. Seara ar fi bine, ca sfat practic așa, să încercați să vă faceți rugăciunea mai repede nu înainte de a vă culca. Acolo să faceți ce puteți, dar mai repede, pe la 4-5 după-masa deja e seară și poți să-ți faci rugăciunile de seară frumos și după aceea mai faci și altceva. Dar dacă lași totul pentru înainte de a te culca, s-ar putea ca atuncea să nu mai poți să te rogi.

Să știți că ne rugăm puțin pentru că nu-i lucru ușor. Noi, în general, facem mai mult ce-i mai ușor, cum ne e mai ușor aceea facem. Deși pare un lucru simplu, un lucru ușor, un lucru la îndemâna tuturor, totuși îl facem puțin pentru că-i greu. Știți că nu-i ușor să te rogi, dar e și Dumnezeu acolo. Chiar citeam în Pateric că zicea un frate unui părinte: ce să fac, că atunci când mă pun să mă rog îmi vin tot felul de gânduri și sunt obosit, îmi vine oboseală mare și ce să fac că nu mai îmi vine să mă rog? Zice: roagă-te. Dacă încep, îmi vin alte gânduri și ce să fac după aceea? Păi, tu roagă-te în continuare, fă-ți pravila. Și dacă îmi vin iarăși gânduri atunci ce să mai fac? Tu fă-ți pravila. Deci, cumva să nu intrăm în logica răului, că am tot pomenit în seara aceasta de logica răului.

Rugăciunea e oglinda vieții. Dacă vrei să știi ce viață ai, roagă-te și atunci o să vezi. O să-ți vină în cap aia, și aia, și aia. Aceea e viața ta. Ce vezi și ce trăiești atunci când te rogi, acela ești. Aceea e viața ta, pe care o ai atunci când te rogi. Dacă ești împrăștiat atunci aceasta e viața ta. Dar dacă vrei să te întâlnești cu viața ta, roagă-te, dacă vrei să-ți vezi viața, roagă-te.

Deci, este o oglindă a vieții, dar este și o oglindă nu numai ca să ne vedem, ci și ca să ne îndreptăm. Și vedeți că dimineața, mai ales femeile stau un pic în fața oglinzii și nu le condamnă nimeni pentru treaba aceasta că, merg în lume, trebuie să se pieptene, să se aranjeze, asta este. Bărbații stau mai puțin. Dar de ce mergem cu sufletul răvășit atunci? N-ar trebui oare să stăm în oglindă și cu sufletul? Adică să-mi aranjez un pic și sufletul, nu numai trupul, că nu-s numai trup, sunt și suflet. Și atunci cum să fac eu? În ce oglindă să mă uit eu ca să-mi văd sufletul și să mi-l aranjez un pic, să nu mă duc așa? Păi, iată oglinda sufletului – rugăciunea. Să stăm frumos la oglindă și pentru suflet, să ne rugăm frumos, să ne aranjăm sufletul frumos, care poate s-a mai șifonat peste noapte, cine știe ce s-a mai întâmplat, ne curățim frumos, luăm binecuvântare de la Dumnezeu pentru ziua care urmează și mergem aranjați. Și să știți că cam cum îți merge rugăciunea de dimineață așa îți merge și ziua.

Părintele Pantelimon:

N-aș vrea să am eu ultimul cuvânt, dar aș vrea să adaug și eu ceva la aceasta, mai ales că e vorba de ultima întrebare și cumva mi-e greu să mă despart de voi și vreau să mai trag un pic de timp. Una dintre greșelile fundamentale pe care le facem noi în ziua de astăzi este aceea că am introdus capitalismul în credință. Adică noi considerăm rugăciunea negociabilă și binele negociabil, că stau să mă gândesc dacă să mă rog, dacă să nu mă rog. Pot să negociez cu rugăciunea, cu postul. Cu altele nu negociez: cu mâncarea, cu somnul. Acelea nu sunt negociabile, dar rugăciunea este negociabilă. Mersul duminica la biserică este negociabil, ș.a.m.d. Or, nu poți. Astea sunt chestiuni care nu sunt negociabile și trebuie să le definim foarte clar ca nenegociabile.

Adică spoveditul regulat nu este negociabil. Trebuie să știi că este rânduială, nu să te gândești că mă mai spovedesc când vreau, că mă rog când vreau, postesc când vreau. Nu. Sunt lucruri nenegociabile și atuncea asta mă ajută foarte mult. Pe mine mă ajută să știu că sunt obligat să fac niște lucruri pentru că scap de un stres, scap de tensiune. Când negociezi că să faci, că să nu faci, te gândești că poate ești obosit și încep fel de fel de gânduri atunci să se desfășoare. Dar dacă știi că nu este negociabil, atunci îți faci timp. Dacă știi că nu se poate să nu dormi, păi îți faci timp să dormi, dacă știi că nu se poate să nu mănânci, îți faci timp să mănânci. Cum ar fi ziua, îți faci timp pentru lucrurile care nu sunt negociabile. Așa și credința trebuie să o trecem în zona nenegociabilului. Adică dacă știi că e imposibil să te culci fără rugăciune, cât ai de ocupat, îți faci timp, pentru că nu se negociază.

Părintele Iustin:

Eu mi-am explicitat treaba aceasta și prin noțiuni matematice. Mie mi-a plăcut aritmetica, matematica, de la grădință mi-a plăcut, deși n-am ajuns eu ceva în planul acesta, dar mi-a plăcut. Și atunci îmi ziceam: uite, sunt funcții și constante. Care ar fi constantele în viața duhovnicească ? Păi, să țin post, să-mi fac rugăciunile de seară și de dimineață, să-mi fac rugăciunile la masă, să zic și rugăciunea lui Iisus, să merg la biserică duminica și în sărbători. Și am zis: astea sunt constante. Dacă sunt funcții, atuncea sunt funcție de ceva, de aia, de aia, de aia, și în veac nu se mai realizează. E constantă, adică nu-i funcție de nimic. Duminca mă duc la biserică orice ar fi și oriunde aș fi pe planeta aceasta mă duc la biserică duminica.

E duminică și mă duc la biserică. E constantă, nu e funcție.

Și așa am reușit eu să-mi lămuresc lucrurile și să știți că așa merge foarte bine. Dacă negociezi, cum spunea părintele, deci dacă e o funcție, dacă-i variabilă e foarte greu să te potrivești. Dacă zici eu încerc să merg duminica la biserică, dar acum să văd cum pot și eu, poate am musafiri, dar eu vreau, eu încerc, numai să văd ce se poate, clar că o să ai lipsuri. Dar dacă zici merg, orice ar fi merg la biserică, am încheiat subiectul. Sau e post și după post pun punct. E post și gata, oriunde aș fi țin post și gata. Uitați cum e la noi. Eu n-am problema aceasta a postului că să mănânc de dulce în post sau să-mi fie poftă pe ceva. Nu. Că e post, știu că e post și s-a terminat. Dar dacă ai zice eu încerc acum, să văd, poate n-am destul calciu, sau știu eu cum o mai fi, e clară treaba. Și la diavol, dacă îi dai șanse și le joacă.

Părintele Pantelimon:

Noi foarte ușor ne putem convinge să nu ne rugăm. Foarte ușor îți poți găsi motive să nu te rogi, să nu postești, e cel mai la îndemână lucru. 

Părintele Iustin:

Aș vrea să terminăm cu gândul la Părintele Teofil și îmi vine în gând acum un cuvânt de la Părintele, legat de ce s-a spus aici. Îl întreba Părintele Teofil pe un bunic de-al lui: Neniule, de ce trebuie să poștim? Vă dați seama că nu știa bătrânul de ce trebuie să postească și de ce nu trebuie să postească. Cum mă, de ce trebuie să postim? De ce trebuie să postim? Zice: că așa-i legea, măi copile, măi. Așa-i legea: să postim. Doamne ajută! (Timișoara)