Gânduri despre tabăra de iarnă, care s-a desfăşurat la mănăstirea Oaşa şi metocul aceleaşi mănăstiri din localitatea Găbud, judeţul Alba.
Oh! Aceeaşi tristeţe, acelaşi gol an după an, ani în şir.
Frenezia cumpărăturilor, cozile nesfârşite, mese festive, privitul la televizor forţând sentimentul unei familii unite, mimarea bucuriei. Aceiaşi colindători plictisiţi şi obosiţi după aşteptatul leu, aceeaşi colindă necântată de fapt, aceeaşi replică: aşa-i tradiţia, trebuie primiţi ca „să-ţi mergă bine în casă“. Nimic nou nici anul acesta, la fel ca anul trecut, la fel ca toţi anii.
Acelaşi Crăciun de Supermarket. Şi strigătul meu mut îmbătrânit de nestrigare? Şi speranţa din mine că anul ăsta voi trăi, voi înţelege de fapt Craciunul, voi simţi în cele din urmă bucuria aceea despre care se vorbeşte că o simţi, că trebuie s-o simţi?...
Dar, Doamne... la naşterea mea nu mi-ai dat în dar şi bucuria naşterii Tale?... de ce eu simt atunci aceeaşi tristeţe accentuată mereu tocmai în perioada asta a anului? Ce lipseşte Crăciunului pentru a fi deplin?
Atât mi-era sufletul de obosit după toate astfel de Crăciunuri goale ale adolescenţei mele, în copilărie măcar mai mă anesteziam cu bucuria cadourilor de la Moşu’, mai târziu era prea evident pentru mine că n-avea rost să mă mint cu o bucurie pe care de fapt n-o aveam... Şi totuşi atât de mult credeam în Crăciun, simţeam că are atâtea de oferit.
Peste ani, cu aceeaşi stare de reţinere, am urcat anul trecut pentru a petrece primul Crăciun la Mănăstirea Oaşa. Vroiam un alt Crăciun, ştiam că acolo nu există televizor, nu există supermarket-uri şi agitaţia oraşului, nu exista nimic din ce alcătuise Crăciunul meu de până atunci. Vroiam să trăiesc Crăciunul lor, nădăjduind că voi găsi ce lipseşte Crăciunului meu. În sfârşit schimbam locaţia, schimbam oamenii din jurul meu, schimbam timpul, dar de fapt încet toate astea mă schimbau pe mine. De atâta visare am aflat în sfârşit că un Crăciun deplin este de fapt un Crăciun în Biserică. Am aflat ce lipsea Crăciunului meu pentru a fi întreg, lipsea Naşterea, naşterea Celui ce-a adus în dar bucuria mult căutată de mine. Am trăit de fapt atunci primul meu Crăciun, prima mea bucurie adevărată a Craciunului şi am simţit cum Crăciunul lor devine Crăciunul meu, iar Crăciunul meu devine şi al lor. Eram toţi prezenţi, „atunci“ şi „acolo“ se armonizau perfect.
Atâta prezent era în jur de parcă tot trecutul şi tot viitorul se adunaseră în clipa aceea de faţă pentru a ne bucura împreună de naşterea Mântuitorului. Am fost mulţi tineri şi toţi ne-am schimbat portul, atât cel interior cât şi cel exterior prin costumele populare. Îmbrăcaţi aşa simţeam că parcă îmi iau seva şi puterea din nişte rădăcini adânci în fiinţa mea ce mă cuprindeau în lanţul lor în istorie şi mă responsabilizau să îl nasc mai departe... erau rădăcinile neamului românesc, neamului meu.
Crăciunul aparţine tuturor ce-au fost, sunt şi vor mai fi, el e prezent mereu dar îmbogăţit prin tot ce i-au adăugat oamenii de-a lungul timpului. Trebuie să laşi Crăciunul să te înveţe cum să-l trăieşti şi pentru asta să te faci ucenic liniştei, să ieşi din agitaţia lumii şi să te reîntorci spre izvoarele tale unde găseşti neamul din care te-ai născut. De la el înveţi cum să trăieşti bucuria Crăciunul, bucuria slujbelor din Sărbătoare, bucuria colindelor. Am revenit iarna aceasta de Crăciun înapoi la Oaşa, în tabăra de iarnă, căci unde găseşti izvorul bun de apă te reîntorci mereu la el. Am vrut să resimt bucuria de a fi alături de toţi cei dragi lângă care am trăit Crăciun românesc, Crăciunul nostru.
Au fost şi mai mulţi tineri anul acesta, veniţi din toată ţara, fiecare uitând de timpul şi de spaţiul din care a plecat. Ne-am lăsat în spate familiile şi ne-am găsit neamul. Ne-am îmbrăcat iar în portul neamului de mare sărbătoare, am trăit împreună bucuria privegherii naşterii Mântuitorului nostru, ne-am bucurat de cer, de stele şi de frig, ne-am bucurat de colinzi şi urări şi ne-am bucurat de noi. Ne-am bucurat de bucurie.
Dacă anul trecut ne-am colindat între noi, anul acesta am vrut să ducem bucuria colindelor şi înapoi de unde a pornit pentru a fi completă, şi-am plecat să ducem darul colindelor la sat, de unde au luat naştere de fapt. Niciunde nu e colinda mai frumoasă ca la ea acasă, acolo parcă e cântată mai cu viaţă, mai cu poftă. Cu atâta simplitate şi bucurie sinceră ne-au deschis puţinii săteni rămaşi din Găbud porţile caselor şi ale sufletelor lor, încât prin ei parcă întreg neamul românesc ne mulţumea că încă trăieşte prin noi, că încă sunt prezenţi prin aceste colinde.
Asta-i frumuseţea colindelor, ele îi unesc pe cei care le-au născut cu cei care le cântă şi cu cei care le primesc şi le duc mai departe. Ne-am simţit ca nişte verigi în acest lanţ strămoşesc şi de noi depinde să ducem lanţul mai departe. Am uitat de frig şi oboseală, ne-am ieşit din timp şi din noi şi ne-am primit înapoi încărcaţi cu toată puterea neamului în Sărbătoare.
Am simţit cu adevărat bucuria şi însemnătatea Crăciunului mult dorit din copilărie ce cred că e mai pe deplin trăit la sat în toată acea simplitate profundă şi aşezată. Am simţit cum parcă pe uliţa satului sufletul mă trăgea sfios de mânecă să-i ascult strigarea: Doamne, ce bine ne este nouă aici, hai să facem trei colibe şi să locuim aici!
Mihaela Minciuna
Facultatea de Sociologie si Psihologie
